Pericol mare pentru Dragnea! La 101 ani, Mihai Şora iese în stradă!

În faţa unei asemenea ameninţări, Liviu Dragnea trebuie să-şi dea urgent demisia din toate funcţiile deţinute! Nu de alta, dar te pomeneşti că înghite gutuia Moş Tăgârţă la miting şi se trezeşte Dragnea acuzat şi de omor din culpă, că doar din cauza lui iese Tutankhamon din sarcofag!

Dacă Oprea a fost acuzat de omor din culpă într-un accident rutier deşi nu era la volan, de ce nu ar fi şi Dragnea acuzat dacă o mierleşte moşu’ la protest?

Tutankhamon ăsta sare în apărarea numitei Nefertiti din Sibiu, zeiţa anticorupţiei şi anticonstituţiei, ceea ce, dacă te uiţi la trecutul personajului Şora, nu surprinde deloc!

În timp ce „o cortină de fier se cobora de-a curmezișul continentului European„, cum spunea Churchill, şi toată lumea bună se îmbulzea, care cum putea, să scape dinspre est spre vest,  Şora a fost printre puţinii care au „scăpat” în sens invers, dinspre vest spre est, din Franţa (şi din Partidul Comunist Francez!)1 drept în Ministerul de Externe condus de Ana Pauker (1948-1951)!

Sigur, au mai fost asemenea rarităţi: Dionis Patapievici din Austria la Bucureşti în BNR, Guy Burgess, Kim Philpby.

Să vedeţi la ce persecuţii crunte a fost supus comunistul Şora de regimul comunist, conform articolului Ancăi Vancu din Adevărul:

„Tânărul filosof nu percepea niciun pericol din partea noului regim instalat, dimpotrivă. Anii grei de sub ocupaţia germană îi influenţaseră viziunea politică îndreptându-i atenţia către Partidul Comunist Francez, în care îşi pusese, naiv fiind, speranţa şi semnătura. Ajuns în România, vede însă adevărata faţă a comunismului sovietic, mult mai murdară decât cea expusă, în Occident, de propaganda anglo-americană. O deşteptare puţin cam târzie totuşi. E chemat în biroul ministrului de atunci pentru o întrevedere cu însăşi Ana Pauker, care-i rosteşte, ca pe o sentinţă ameninţătoare, viitorul: „Dumneata rămâi aici!“. Şi aici va rămâne până astăzi. Mihai Şora primeşte interdicţia de a mai pleca din ţară. „O tragedie“, aşa cum Mihai Şora a descris, în interviurile de după ’90, imposibilitatea de a se întoarce în Franţa în anul 1948.”2

Vă daţi seama cât a avut omul de suferit! În timp de alte mii erau deposedaţi de tot ce aveau şi trimişi în lagăre, iar milioane de ţărani erau forţaţi să renunţe la tot avutul pentru cooperativizare, lui Şora i-a cerut Ana Pauker să  rămână în ţară. Amploaiat în Ministerul de Externe!

Vârsta îi joacă feste virtuosului Şora şi memoria nu-l mai ajută ca pe vremuri. Probabil de aceea afirmă că şi-a dat demisia din guvernul Roman după incidentele din 13-15 iunie 1990, lucru de care nimeni altcineva nu-şi aminteşte în afară de el:

„Contactat de Inpolitics, Petre Roman nu își ascunde uimirea: «Sunt surprins de povestea asta. Nu e adevărat deloc. Dl.Mihai Șora nu a demisionat și nici nu a avut vreo tentativă de a demisiona din guvernul meu, nu știu cum și de unde a putut să apară o asemenea informație. Nu doar că nu a demisionat în semn de protest față de venirea minerilor, dar, dacă vă amintiți, în ziua de 16 iunie 1990, cabinetul meu a emis un comunicat de presă în care, între altele, înfieram extrem de tăios pe vreo patru pagini evenimentele din 13 iunie. Ori, îmi amintesc că dl.Șora fusese acolo, în ședința de guvern, există stenograme ale discuțiilor. Și Pleșu – cel care îl propusese pe Mihai Șora drept ministru, în decembrie 1989 – și Șora au fost oripilați în acea ședință de guvern de ce s-a întîmplat în 13 iunie.
Guvernul respectiv și-a dus integral mandatul pînă la final, în ziua de 28 iunie, cînd a intrat în funcție noul guvern, rezultat din alegerile din 20 mai. 
Și eu vă spun cine anume a venit la mine și a spus ”Noi vrem să rămînem în guvern”: domnii Șora și Paul Cornea. ”Am fi încîntați să rămînem în guvern” mi-au spus. 
Paul Cornea era un prieten al lui, un fost mare activist comunist, pe care dl.Șora îl adusese în minister ca ministru adjunct.»”3

Mă gândesc că mulţi dintre tovarăşii de idei şi colegii rezistenţi ai lui Şova luptă împotriva ciumei roşii, ori Şova reprezintă forma cea mai pură a ciumei roşii: s-a înscris de bunăvoie în Partidul Comunist Francez. Dar de fapt nu e nimic surprinzător aici: în panteonul site-ului conservator „În linie dreapta” figurează la loc de cinste Monica Macovei, campioana drepturilor comunităţii gay în România. Consecvenţa şi logica nu sunt punctele tari ale acestor fanatici spălaţi pe creier.

______________________________________
1Anca Vancu, „Omul anului 2016“ Mihai Şora, filosoful de 100 de ani cu zeci de mii de fani pe Facebook în adevărul.ro, 31.12.2016, <https://adevarul.ro/cultura/carti/omul-anului-2016-mihai-Sora-filosoful-100-ani-zeci-mii-fani-facebook-1_58665d675ab6550cb8eb7532/index.html>, 24.06.2018
2Ibidem
3inpolitics.ro, CUM SE FALSIFICA ISTORIA: CAZUL MIHAI SORA, ”EROUL” ANTIFESENIST, 25.03.2018, <http://inpolitics.ro/cum-se-falsifica-istoria-cazul-mihai-sora-eroul-antifesenist_18438909.html>, 24.06.2018

Reclame

Cum ne văd alţii XXI: Sir Paul Rycaut despre români în „The History of the Present State of the Ottoman Empire” (1665) vs. mincinosul Boia.

Pe wikipedia în engleză1 veţi găsi informaţia privind publicarea cărţii lui Rycaut în 1665. Pe internet se găseşte în format pdf a 6-a ediţie publicată în 1686 de acelaşi editor indicat de wikipedia, Charles Brome, ediţie pe care am citit-o.

Nu am găsit o traducere în română a acestei lucrări de referinţă în Europa în privinţa civilizaţiei otomane2, cel puţin în perioada în care Dimitrie Cantemir şi-a redactat „Istoria creşterii şi descreşterii Imperiului Otoman”, adică începutul sec. al XVIII-lea.

Deşi în lucrarea lui Rycaut găsim pagini consistente şi emoţionante despre Ţările Române, de o relevanţă enormă în privinţa modului în care erau acestea percepute de străini, totuşi aparent nu s-a deranjat nimeni să o traducă în română, sau cel puţin eu n-am găsit vreo informaţie în acest sens pe internet.

A tradus-o în schimb în rusă Piotr Tolstoi, ambasadorul lui Petru cel Mare la Istanbul în perioada 1704-17142, 3, perioadă în care s-a cunoscut cu Cantemir, aflat de asemenea la Istanbul până în 1710 când a obţinut tronul moldovean. Se vor reîntâlni mai târziu în anturajul ţarului2.

Deşi traducerea lui Tolstoi se va publica în Rusia abia în 1741, relaţia dintre el şi Cantemir, începută încă din Istanbul şi continuată în Rusia după înfrăngerea de la Stănileşti, îl face pe Ştefan Lemny să presupună, în Cantemireştii, că Tolstoi este filiera pe care Cantemir a cunoscut „Istoria … ” lui Rycaut.

Citindu-i lucrarea, aflăm din descrierea organizării administrativ-teritoriale a imperiului că provincia otomană a Rumeliei se mai numea şi … Romania. Era fostul Bizanţ cucerit care, puţină lume ştie, se numea în realitate Imperiul Roman sau, popular, Romania (ţinutul romanilor):

„18. Is the Government of the Paſha of Rumuli, otherwiſe Romania, which is the moſt honourable Turkiſh charge in Europe, hath a Revenue of a million and one hundred thouſand Aſpers, the ſeat of the Paſcha is Sofia, and commands 24 Sangiacks (…); But it is to be obſerved that though Morea, according to the Ancient Canon, was under the juriſdiction of the Paſcha of Romania, yet now it is divided and made part of the Revenue of the Valede of Queen-Mother, where a Farmer of her Rents and Incomes now reſides.”4

Cartea are un capitol foarte interesat despre hanatul tătar din Crimea, tributar sultanului şi el, dar nu mă opresc asupra lui.

În capitolul XIV sunt trataţi tributarii sultanului: „Chap. XIV. Of the Tributary Princes of the Grand Signor viz. Moldavians, Valachians, Transylvanians, Raguseans, etc.

Iată rânduri impresionante scrise de Rycaut cu privire la aceste state tributare:

„(…) and ſo theſe distreſſed Nations, long wearied out with tedious wars, oppreſſed between the Emperour of Germany, the Polander and the Turk, and more damaged by their own civil diſſentions and domeſtick perfidiouſneſs, than vanquiſhed by the force of arms, were forced at laſt to ſurrender up their fruitfull provinces to the devotion of the Turk, which are now haraſſed and opreſſed beyond all expreſſion, and are the meereſt ſlaves to the Turk of all other his ſubjects; and may well be compared to the induſtrious Bee and profitable Sheep, whom he cares for and maintains alive for the ſake of their Honey, and the intereſt of their wool; and as if all this were too little, when it ſhall be thought fit, he opens the Gate to the incurſions of the Tartar, who having gained a conſiderable booty of Goods and Captives, ſells to the Turks for ſlaves, thoſe which were before his subjects. Theſe three poor Provinces formerly called the Daci, which withſtood ſo long the Roman Arms, were always eſteemed a Valiant and warlike People, according to that of Virgil, lib. 8, Æn5

Indomitique Dacæ, & Pontem Indignatus Araxes

Et Juvenal. Sat. 56

Dacius & Scripto radiat Germanicus Antro.”7

______________________________
5Æneid, Liber 8 = Eneida, Cartea a VIII-a
6Juvenalis Saturae 5 = Juvenal Satira a 5-a

Notă explicativă: a se observa mai sus că m-am străduit să respect grafia veche din cartea scanată, cu caracterele „Æ” şi „ſ” („s” lung). Mai există un caracter aparte în carte, care nu ştiu cum se numeşte, pe care nu l-am găsit pe internet şi prin urmare nu l-am putut reproduce – „c” înainte de „t”.

De la bun început, Rycaut afirmă răspicat că aceste provincii tributare erau cele mai exploatate din tot imperiul, permiţându-li-se existenţa la fel cum li se permite albinelor sau oilor – pentru produsele lor. Pe lângă exploatarea salbatică turcească, sultanul mai permite tătarilor şi expediţii de pradă în care aceştia capturează bunuri şi sclavi, foşti supuşi ai sultanului care sunt apoi vânduţi ca sclavi.

De asemenea, în mod spectaculos, afirmă unitatea acestora şi originea dacă. Britanicul Rycaut, într-o carte publicată în Londra în 1686.

În continuare, Rycaut scrie despre rezistenţa eroică în faţa turcilor a acestor provincii:

„Which Countries have been the Graves and Cemeteries of the Turks, and in theſe modern times been the Stage on which ſo many Tragedies of War have been acted, being defended with as much valour and variety of ſucceſſes, as could humanely be expected in ſo unequal a Match as was between thoſe Provinces ſingly and the Ottoman Empire. But now at laſt they are forced to yield, and become not onely tributaries, but slaves and subjects to the Turk; who having deprived them of the true line of their natural Princes ſucceeding in a lawful inheritance, place over them ſome Chriſtians of the Greek Church, without conſideratian of their conditions or riches, or qualifications; nay, rather chuſe to give the Standart (which is the ſign of the Grand Signiors confirmation of the Prince) to some inferior Person, as Taverners, Fiſhmongers, or other meaner Profeſſions purpoſely to diſparage the people with the baſeneſs of their Governors, and expoſe them to the oppreſſions of men of no worth or dexterity in their office.”8

Stai puţin! Păi asta nu prea seamănă cu ce ne spune Boia, nu?

Ia să vedem ce zice Boia în De ce este România altfel?:

„O altă construcţie mitologică – tot de secol XIX – e lupta pentru independenţă, asociată cu apărarea Europei creştine în faţa expansiunii otomane. Se explica astfel – printr-un argument eroic – întârzierea istorică a ţărilor române (…). Exagerarea de ansamblu: partea conflictuală a relaţiilor româno-otomane e până la urmă mai puţin semnificativă decât integrarea ţărilor române, timp de aproape o jumătate de mileniu, în sistemul economic şi politic otoman. Românii aveau însă nevoie de o istorie eroică, tot aşa cum aveau nevoie de origini măreţe, pentru a compensa frustrările prezentului.”9

Aşadar, dacă rezistenţa antiotomană a Ţărilor Române e o construcţie mitologică, după cum susţine Boia, în niciun caz nu e de secol XIX şi nu e românească (sau românii erau atât de buni la PR în secolul al XVII-lea, încât l-au păcălit pe consulul britanic la Smirna (Izmir), Sir Paul Rycaut).

Integrarea în sistemul otoman a existat, desigur. Rycaut o explică foarte plastic: este integrarea albinei în sistemul apicultorului şi a oii în sistemul ciobanului, adică Ţările Române au fost exploatate la sânge şi menţinute în viaţă de turci tocmai în acest scop.

Rycaut arată că turcii au analizat transformarea Ţărilor Române în paşalâcuri, dar s-a concluzionat că este mai profitabilă menţinerea lor în situaţia de ţări tributare:

„It hath several times been under the conſideration of the Turks, at length to reduce theſe three Provinces to the command of ſo many Pashaws; contrary to the original Capitulations agreed on at the time that these people first ſubmitted to the Ottoman yoke: but as yet it hath been carried to the contrary, as more profitable and better ſerving the Ends of the Empire; for hereby Chriſtians become the inſtruments of torment to their own Brethern; Outrages and Spoils may be the more boldly acted; more Turkish Officers employed on every ſlight occaſion on gainfull meſſages, and the people by long oppreſſions living under the juriſdiction of a Prince, who can rather ſpoil than protect, may be reconciled more willingly to the Turkish Government, and learn to value the gentleneſs and power of a Paſha, compared with the remembrance of their former aggrievances. But of this government they will rather let them imagine the eaſe and ſweetneſſ than enjoy it; for were a Paſhaw the Governor, the power of a Turk would be concerned for their protection, he would eſteem himself their Patron, and his honour engaged in their defence, by which means theſe Countries would be relieved in a great meaſure of extortions and violences, which is not ſo beneficial to the Turk, as the preſent miſerable estate in which they remain.”10

Acestea sunt lucruri pe care le-am învăţat la şcoală (cel puţin noi ăştia mai maturi, formaţi prin anii ’80, nu ştiu ce s-o mai preda acum) şi le regăsim într-o carte a unui britanic din secolul al XVII-lea.

Ceea ce arată că nu sunt chiar mitologie naţionalistă cum ar dori Boia să ne facă să credem.

________________________________

1Paul Rycaut în en.wikipedia,org, <https://en.wikipedia.org/wiki/Paul_Rycaut>, 16.06.2018
2Ştefan Lemny, Cantemireştii, ed. Polirom, Iaşi, 2010, pp. 120-121
3Ibidem, p. 58
4Sir Paul Ricaut, The History of the Present State of the Ottoman Empire, ed. Charles Brome, Londra, 1686, p. 99
7Sir Paul Ricaut, The History of the Present State of the Ottoman Empire, ed. Charles Brome, Londra, 1686, pp. 111-112
8Ibidem, p. 112
9Lucian Boia, De ce este România altfel?, ed. Humanitas, Bucureşti, s.a., pp. 63-64
10Sir Paul Ricaut, The History of the Present State of the Ottoman Empire, ed. Charles Brome, Londra, 1686, pp. 112-113

What’s wrong with these people? Cazul Ioan Aurel Pop.

La ardeleni mă refer iar întrebarea e în engleză pentru că mi se pare mai expresivă decât româna.

Am scris destule articole, deloc laudative, despre erdelieni1, cine doreşte poate să caute în blog la categoria „ardelenism”.

Ce mă surprinde (încă) e faptul că până şi la oameni aparent OK, patrioţi români cum este Ioan Aurel Pop, dacă eşti atent la nuanţe şi detalii dai peste diavolul ascuns în ele.

Ioan Aurel Pop e nemulţumit că:

„În acest an al Centenarului Unirii de la 1918, se aud fel de fel de remarci în spațiul public, unele chiar despre țările Țării, despre provinciile istorice (cum li se mai spune), despre temeiurile noastre de a exista ca stat.Cele mai multe și mai aspre privesc Transilvania, dar nici Moldova nu este scutită. „2

Aceste fraze ambigue pot avea două sensuri. Unul ar fi că se plânge de tendinţele autonomiste sau secesioniste. Dar aici ar fi fost locul să se adreseze în primul rând ardelenilor săi, căci lor le aparţin.

Al doilea înţeles, mai jalnic, ar fi că dl. Pop se plânge de criticile adresate ardelenilor, ceea ce ar fi chiar trist ţinând cont că ei sunt imprecatorii supremi ai naţiei (îmi permit şi eu o licenţă lingvistică, daca tot am ajuns să „aplicăm pentru gioburi”).

Ei (de fapt cei din fostele teritorii ungureşti, numite prin „extensie” Ardeal) sunt aceia care au vorbe de ocară despre toţi ceilalţi români – sudişti, moldoveni, teleormăneni.

De curând, într-un interviu acordat României Libere, dl. Pop a emis un panseu de mare profunzime filosofică:  

Un om ignorant încetează să mai fie om.3

Zău?

În primul rând, să analizăm stupizenia abisală a afirmaţiei emise de preşedintele Academiei Române. Înainte de a fi învăţaţi, toţi oamenii sunt ignoranţi. Nimeni nu se naşte învăţat. Un ignorant poate deveni învăţat, toţi copiii sunt ignoranţi dar învaţă. Însă un învăţat nu poate deveni ignorant, în afara cazului că e lovit de Alzheimer sau de altă problemă medicală de acelaşi gen.

Ca urmare,  un om ignorant nu poate niciodată înceta să fie om, poate cel mult să nu fie,  pentru simplul motiv că ignoranţa e condiţia iniţială a oricărui om – eu stărui în credinţa mea că şi ignoranţii sunt totuşi oameni – după care acesta poate eventual evolua spre aceea de învăţat care i-ar conferi persoanei, în viziunea dlui. Pop, calitatea de om.

Respectând logica elementară, chiar în sustinerea concepţiei sale imorale asupra condiţiei de om, dl. Pop ar fi trebuit să spună că „un ignorant nu este om”, nu că „încetează să mai fie om”.

Dar ideea că ignoranţii nu ar fi oameni sau că ar fi mai puţin oameni decât învăţaţii este eronată, lipsită de omenie, necreştinească, nedemocratică iar formularea ei în public este discutabilă şi din punct de vedere legal, prin conţinutul discriminator.

Contextul în care Pop debitează enormitatea aia este la fel de rău: rolul intelectualului! Nesfârşita frământare a intelighenţiei româneşti despre care am mai scris aici şi aici – nu putea dl. Pop să nu pretindă şi el un rol special pentru intelectual:

„Intelectualul are menirea, chiar și dacă nu este profesor de meserie, să lumineze, să arate căile bune, să semene răbdare, încredere, iubire și bunătate. (…) A da vina pe alții și a da sfaturi altora sunt cele mai ușoare lucruri din lume! Ca să nu mai facem asta avem însă nevoie de modele, de ghiduri bune și de ghizi buni, de personalități științifice și culturale, și numai intelectualii pot juca aceste roluri.”4

Dar dacă îi citim pe Boia şi pe Pop, ambii intelectuali, care sunt căile bune? Alea arătate de Boia sau de Pop?

Intelectualul nu are niciun rol special de „indrumător al naţiei”. Îndrumarea lor s-a dovedit adesea mai proastă decât aceea a unui ucenic de cizmar. Bună parte din intelectualitatea interbelică a „ghidat” natiunea pe căile legionarismului. Alţii ne-au învăţat după aceea comunismul. În ziua de azi, cei care „cred că ştiu care e binele în chip matur al României„, aceia care şi-au recunoscut valorile în activitatea lui Băsescu5, ne învaţă virtuţile globalismului neocolonial.

Iată că vine şi dl. Pop să ne înveţe că ignoranţii nu sunt oameni.

Nu înţeleg de unde vine acest fond de intoleranţă, de lipsă de omenie  la ardeleni. Să fie civilizaţia central-europeană care l-a dat pe Hitler, care a dat lumii nazismul iar acum (în chip benefic după părerea mea, cel puţin deocamdată) pe Orban? Nu ştiu.

_____________________________________________
1„Ardeal” este pur şi simplu cuvântul unguresc „Erdély” stâlcit pe limba iobagilor români de acolo.  Românii ardeleni nu sunt cretorii entităţii politice numite „Ardeal”, pentru care nici nu au avut un nume, căci nu exista până n-au venit ungurii. Ungurii au creat Ardealul, nu românii, care nici nume pe limba lor n-au fost în  stare să-i dea. Îmi place să corectez numele unguresc stâlcit al provinciei respective şi să-i numesc erdelieni, nu ardeleni, ca să le reamintesc românilor de acolo realitatea cu privire la trecutul ţinutului în care trăiesc.
În paranteză fie spus, mare greşeală a făcut armata română când a demolat statuia lui Arpad de pe Tâmpa, în 1916! Trebuia lăsată acolo, la locul ei, să-şi aducă aminte braşovenii zilnic, privind pe fereastră, în ce ţară au trăit strămoşii lor (nu Ardeal, Ungaria!) şi a cui era ea (nu a românilor ci a ungurilor).
2Ioan Aurel Pop, textul conferinței pe care a susținut-o la Universitatea de Medicină și Farmacie ,,Grigore T.Popa” din Iași, în 28 martie 2018 preluat de blogul cersipamantromanesc, <https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2018/05/05/acad-ioan-aurel-pop-moldovenii-ne-au-dat-cea-mai-profunda-lectie-de-romanism-sacrificiul-moldovei-si-al-moldovenilor-a-nascut-romania-si-pe-romani-video/>,  16.06.2018
3Maria Capelos, Ioan Aurel Pop: „Un om ignorant încetează să mai fie om“ în România Liberă, 12.06.2018, <https://romanialibera.ro/aldine/un-om-ignorant-inceteaza-sa-mai-fie-om-734617>, 16.06.2018
4Ibidem
5Lelia Munteanu, Liiceanu – odă la Vodă în Gândul, 10 mai 2014, <http://www.gandul.info/puterea-gandului/liiceanu-oda-la-voda-12617474>,  16.06.2018

Incultura americană, stereotip confirmat în lumea literară de incultul John Steinbeck

Jurnal rusesc„, un jurnal de călătorie sau poate mai degrabă reportaj de mare întindere, este singura lucrare de Steinbeck pe care am citit-o până acum. Aşa că nu mă pot erija într-un expert în Steinbeck.

Totuşi, pentru un gigant al literelor americane, autor al unora dintre operele clasice ale literaturii occidentale, cum îl gratulează prezentarea din wikipedia 1, lucrarea este dezolantă.  Ni se înfăţişează un Steinbeck incult, incapabil să discearnă şi să înţeleagă ce trăieşte nu doar datorită lumii diferite din care vine, dar şi datorită inculturii şi prostiei, după părerea mea.

Vizita în URSS se desfăşoară în 1947 (perioada este destul de vag creionată). Vă daţi seama, concomitent cu instalarea regimului comunist la noi, cu ororile aferente, precum înscenarea de la Tămădău, procese politice, etc., Steinbeck orbecăia prin URSS „without a clue”.

În Ucraina, ţara satelor lui Potemkin, Steinbeck vizitează încântat două colhozuri model, ambele amplasate în sate numite Şevcenko (numite de el Şevcenko I şi II). Extaz, fericire şi mulţumire generală. Micile neajunsuri se datorează exclusiv războiului de-abia încheiat. Abundenţă de produse: Steinbeck şi însoţitorul său, fotograful Robert Capa, mănâncă de plesnesc tot felul de bunătăţi tradiţionale ucrainene. Asta în plină foamete! Foametea datorată secetei din 1946-1947 a afectat nu doar România, ci şi Moldova Sovietică, Rusia şi Ucraina! Omul nu are idee, doesn’t have a clue, cum se exprimă ei mai plastic.

La mesele organizate de ţăranii colhoznici, aceştia laudă puterea sovietică şi dovedesc o bună cunoaştere a problemelor de politică externă. Mostră de discuţie la masa cu ţărani colhoznici:

„- Ce-ar face guvernul american dacă guvernul sovietic ar împrumuta Mexicul cu bani şi armament, cu scopul mărturisit de împiedica răspândirea democraţiei? a întrebat un colhoznic.

– Păi, presupunem că am declara război, am răspuns după o clipă de gândire.

– Dar voi aţi împrumutat cu bani Turcia, care e la graniţă cu noi, pentru a împiedica răspândirea sistemului nostru. Iar noi n-am declarat război, a replicat colhoznicul.

– Nouă ni se pare că poporul american e un popor democrat, a spus gazda. Ne puteţi explica de ce guvernul american are printre prieteni guverne reacţionare, cum sunt guvernele lui Franco sau Trujillo, dictatura militară din Turcia sau monarhia coruptă din Grecia?”2

Deşi îi declară pe ruşi, pe drept cuvânt, cei mai slabi propagandişti din lume şi cei mai nepricepuţi în domeniul relaţiilor publice3, Steinbeck înghite nu doar mâncarea, dar şi toată propaganda servită de nepriceputele gazde. Datorită stupidităţii lui, nu priceperii lor în arta propagandei. Dacă ruşii sunt cei mai slabi propagandişti din lume, Steinbeck pare cel mai lipsit de discernământ receptor de propagandă din lume.

Stupiditatea îl face producător de umor involuntar. Nu pare a-şi da seama de efectul hilar al atribuirii unor întrebări precum cele de mai sus unor ţărani colhoznici. Evident că i s-a organizat o primire corespunzătoare, cu oameni instruiţi, în colhozuri-model, probabil pompate cu bani de la buget tocmai pentru primire de vizite oficiale de la centru.

O fi auzit Steinbeck de satele lui Potemkin? Poate povestea acestor sate o fi o calomnie rusofobă în privinţa lui Potemkin, cum s-a afirmat. Dar judecând după prezentarea celor două sate Şevcenko şi mai ales după relatarea discuţiilor cu „colhoznicii”, Steinbeck a trecut cu siguranţă printr-o potemkiniadă fără să aibă habar.

Incultura şi abordarea tezistă a lui Steinbeck răzbate printr-o grămadă de detalii. Iată descrierea genială pe care o face universităţii din Moscova:

„Am vizitat Universitatea din Moscova, ai cărei studenţi nu erau deloc deosebiţi de ai noştri. Se adunau pe holuri, râdeau şi alergau de la o sală la alta. Băieţii se cuplau cu fetele, aşa cum fac şi la noi. Universitatea a fost bombardată în timpul războiului, iar studenţii au reconstruit-o pe parcursul luptelor, astfel încât cursurile n-au încetat niciodată.”4

Senzaţional! Bănuielile dlui. Steinbeck se confirmă la faţa locului! Ruşii sunt şi ei oameni ca noi! Wow, incredibil! Băieţii  se cuplează cu fetele, vă daţi seama? Chiar şi la ruşi, cine-ar fi crezut! Mai mult decât atât, la asta chiar nimeni nu se aştepta: mai şi râd şi aleargă pe deasupra!

Ca şi în cazul satelor Şevcenko I şi II, Steinbeck înghite pe nemestecate povestea propagandistică servită de ruşii de la universitate în 1947 şi o regurgitează în paginile jurnalului său rusesc, publicat în 1948 pentru uzul publicului american: studenţii au reconstruit universitatea pe parcursul luptelor, fără a se întrerupe studiile!

În realitate, astăzi găsim chiar pe site-ul respectivei universităţi informaţia că instituţia a fost evacuată mai întâi la Aşgabat în Turkmenistan în 1941, apoi la Sverdlovsk în Siberia 1942, revenind la Moscova abia în 19435, când nu se mai punea problema de a fi bombardată Moscova, căci nemţii erau deja departe.

Informaţia se verifică şi pe alte site-uri, precum newworldencyclopedia.org:

„During the invasion of Russia by Nazi Germany, academic studies were suspended and most of the school was relocated far from the war front, yet hundreds of students and professors stayed to join the army and fought to protect the capital. Many researchers at the university stayed as well, carrying out programs to aid the war effort.”6

Dacă ar fi făcut minimul efort de a verifica povestea la ambasada SUA de la Moscova, ar fi primit probabil informaţia privind evacuarea Universităţii din Moscova în timpul războiului.

Atât despre Universitatea din Moscova: şapte rânduri (în carte), din care trei redau o minciună propagandistică şi celelalte patru nişte truisme penibile. Mai departe, Steinbeck trece la balet, pe care îl expediază în 10 rânduri.

„Jurnalul rusesc” abundă în etalări ale lipsei de discernământ, cauzate, cred eu, de lacunele de cultură generală ale lui Steinbeck (iată confirmarea unui stereotip despre americani):

„Stalin însă – ori cel puţin aşa ni s-a spus – nu locuieşte în Kremlin, ci are un apartament în altă parte, nimeni nu ştie unde şi nimeni nu pare curios să afle. Se spune că în cea mai mare parte a timpului stă la Marea Neagră, într-un loc cu vară veşnică.”7

Acum, înţeleg că „i s-a spus”. Dar totuşi poate merita o documentare sau o precizare: există la Marea Neagră locuri cu vară veşnică? Este drept că litoralul georgian are climat subtropical, dar cu medii lunare de 6-8 grade Celsius iarna la Batumi de pildă, cel mai sudic punct de pe litoralul georgian sau la Poti, puţin mai la nord, cu greu s-ar putea numi iarna vară. Steinbeck a considerat suficient să relateze ce „i s-a spus”, lăsându-ne să ne întrebăm dacă n-a considerat necesar să facă precizări suplimentare sau pur şi simplu habar n-are geografie şi a luat de bun ce i s-a spus, adică e incult. De fapt, în toată fosta URSS nu existau locuri cu vară veşnică, nici măcar prin deşerturile Turkmenistanului. Iernile blânde nu-s totuna cu vara veşnică.

În Georgia, Steinbeck este dus la Mtskheta, veche capitală a Iberiei (unul dintre regatele georgiene), unde vizitează o biserică veche „pe coama dealului (…), din secolul al V-lea„.8

Este vorba despre mănăstirea Jvari şi e din secolul al VI-lea, nu al V-lea. Conform wikipedia, a fost construită în 590-6059 (dar secolul al VI-lea înseamnă anii 501-600, iar secolul al V-lea, anii 401-500, iar Steinbeck probabil nu ştie asta sau nu a ştiut cine i-a făcut prezentarea. Dacă s-a vorbit despre anii 500 şi ceva, el probabil a înţeles secolul al V-lea).

Mănăstirea e aceasta:
Georgia Jvari monastery IMG 9345 2070
By Alexxx1979 [CC BY-SA 4.0 (https://creativecommons.org/licenses/by-sa/4.0)%5D, from Wikimedia Commons

Totusi, Steinbeck nu pare impresionat. Mai degrabă e nemulţumit de calitatea picturii:

„Picturile de pe pereţi erau ţepene, vechi şi primitive, cu culorile şterse. Icoanele mai recente păreau înnegrite între ramele lor şi sub ferecătura de aur. „10

Americanul Steinbeck pare la fel de nemulţumit de pictura din biserica Jvari precum ruşii din secolul XIX de catedrala Svetitskhoveli din aceeaşi localitate, căreia în pregătirea unei vizite a ţarului Nicolae I în anii 1830, i-au spălat pereţii, cu fresce cu tot, să fie mai curată, că se cam afumaseră pereţii.

El n-a auzit în viaţa lui de canonul iconografic ortodox. Pentru el, vechiturile alea afumate sunt doar ţepene şi primitive.

Încăperile ţarilor din Kremlin repugnă gusturilor sale proletare, sunt prea încărcate de mobilă, etc.

Revoluţia din Octombrie este la Steinbeck Revoluţia din Noiembrie11. Nu îi foloseşte denumirea intrată în istorie, probabil pe principiul sănatos „monsieur se scrie, monsieur se citeşte12. Dacă revoluţia-i în noiembrie, îi zişim Revoluţia din Noiembrie, şe sî mai umblăm cu şoara vopsitî?13

Trebuie să recunoaştem că sistemul comunist din URSS a fost foarte diferit de cel românesc în primul rând prin absenţa corupţiei sistemice, cel puţin în perioada stalinistă:

„Nici nu se pune problema să te bizui pe o realizare trecută sau pe realizările tatălui sau ale bunicului. Poziţia socială depinde în totalitate de inteligenţa şi eforturile individului. Şi chiar dacă acest sistem îi face pe tinerii sovietici să pară puţin mai încordaţi şi lipsiţi de simţul umorului, îi face şi să muncească foarte mult.”14

Aş pune şi textul ăsta pe seama naivităţii lui Steinbeck, dar nu ştiu dacă e chiar aşa. Să nu uităm că primul fiu al lui Stalin, Yakov Dzhugashvili, trimis chiar de Stalin pe front, a fost capturat de nemţi în 1941 (iar Stalin a crezut întotdeauna că s-a predat deliberat nemţilor, conform memoriilor fiicei sale Svetlana Aliluieva). Stalin a refuzat schimbul cu Paulus, pe motiv că nu schimbă un mareşal pe un locotenent. A fost extrem de corect şi cu privire la celălalt fiu al său Vasili Stalin, intervenind pentru a stopa favoritismele de care se bucura. În 1952, pentru prezenţa în stare de ebrietate la o recepţie si insultele aduse comandantului aviaţiei sovietice, Vasili Stalin a fost destituit.

Comparaţi asta cu nepotismul lui Nicolae Ceauşescu, care şi-a pus în funcţii de conducere tot neamul sau cu comunismul dinastic nord-coreean.

Un alt exemplu de veritabilă campanie „mâinile curate” în URSS a fost „afacerea bumbacului” care a dus la arestarea ginerelui lui Brejnev în legătură cu afacerile cu bumbac din Uzbekistan. E drept, după moartea lui Brejnev. Principala problemă în afacerea asta se pare că au fost raportările false privind producţia de bumbac şi măsurile luate pentru ascunderea realităţii. Comparaţi asta cu minciuna instituţionalizată privind „producţiile record” de la noi, niciodată sancţionată ci se pare încurajată de regimul Ceauşescu.

Dacă sovieticii au putut să câştige războiul şi să concureze apoi cu americanii vreme de 45 de ani, inclusiv din punct de vedere tehnologic, a fost tocmai pentru că ei nu au avut „cacademiciene” ca Ceauşeasca şi familii întregi promovate în stil mafiot în cele mai înalte funcţii în stat. Ce s-a întâmplat după aceea, în ultimii ani ai URSS şi în tânăra Rusie independentă, e altceva – şi-au scos pârleala.

O altă constatare privind sovieticii pe care o pot confirma din proprie experienţă pentru că aşa a fost şi în România este cea privind conservatorismul cultural paradoxal al lumii sovietice. În timp ce economia era condusă pe principii progresiste, egalitariste, prin planificare şi control, cultura sovietică era un profund conservatoare:

„De la ea am aflat despre valul de moralitate care s-a abătut peste tinerii din Uniunea Sovietică. E ceva asemănător cu moralitatea unui orăşel american în urmă cu o generaţie. (…) Iar nouă ni s-a părut interesant că atitudinile celor mai conservatoare şi mai demodate grupuri din America îşi găsesc ecoul în atitudinile tinerilor din Uniunea Sovietic.15

Nici vorbă de sexomarxism, societate civilă şi minorităţi sexuale. Astea au fost experimentate în primii ani ai revoluţiei, dar nu au funcţionat.

În concluzie, veridicitatea imaginii lumii sovietice zugrăvite de Steinbeck, în pofida câtorva observaţii credibile, este afectată de percepţia lipsită de discernământ a acestei lumi, Steinbeck fiind incapabil să identifice dezinformarea şi înscenările potemkiniene, să le deosebească de realitate. În „Jurnalul rusesc„, Steinbeck dovedeşte că experienţa de viaţă, oricât ar fi de utilă scrisului, nu poate înlocui erudiţia sau măcar o cultură generală serioasă.

______________________
1John Steinbeck în en.wikipedia.org, <https://en.wikipedia.org/wiki/John_Steinbeck>, 20.05.2017
2John Steinbeck, Jurnal rusesc, ed. Polirom, Iaşi, 2015, p. 96
3Ibidem, p. 43
4Ibidem, p. 228
5http://www.msu.ru, History of Moscow University – Moscow University during World War II, <https://www.msu.ru/en/info/history3.html#nachalo2>, 20.05.2018
6http://www.newworldencyclopedia.org, Moscow State University, <http://www.newworldencyclopedia.org/entry/Moscow_State_University>, 20.05.2018 7John Steinbeck, Jurnal rusesc, ed. Polirom, Iaşi, 2015, pp. 233-234
8Ibidem, p. 176
9Jvari (monastery) în en.wikipedia.org, <https://en.wikipedia.org/wiki/Jvari_(monastery)>, 21.05.2018
10John Steinbeck, Jurnal rusesc, ed. Polirom, Iaşi, 2015, p. 177
11Ibidem, p. 231
12replică celebră din filmul Actorul şi sălbaticii, uşor modificată (originalul era „Monsieur scrie, monsieur zişim!„)
13parafrazând tot din filmul Actorul şi sălbaticii, unde replica completă a „valetului” jucat de Marin Moraru era „Monsieur scrie, monsieur zişim! Şe umbli cu şoara vopsitî?
14John Steinbeck, Jurnal rusesc, ed. Polirom, Iaşi, 2015, pp. 46-47
15Ibidem, p. 45

Costache Negruzzi, Leon Alcalay – antisemitism, informaţii istorice şi libertate de expresie

Lecturând Scrisorile lui Negruzzi publicate în colecţia Biblioteca pentru toţi, nr. 337-338bis, (pe care le-am şi încărcat pe Internet Archive dar le puteţi descărca şi direct de aici: Scrisori de Negruzzi) am avut ocazia de a compara libertatea de expresie de atunci cu închistarea corectitudinii politice de azi, mai ales în formele sale de manifestare din Occident.DSCN2054

Citindu-i „Scrisorile”, am descoperit în Negruzzi, fiul lui Dinu Negruţ, boier de origine răzeşească1, un antisemit turbat, publicat de Editura Librăriei „Universala” Alcalay & Co., patronată de evreul Leon Alcalay!

Nu ştiu exact anul publicării, căci pe vremea aceea editurile nu îl precizau în cărţile publicate. Dacă informaţiile wikipedia în română, potrivit cărora colecţia „Biblioteca pentru toţi” a fost publicată în intervalul 1899 – 1920 de editura Alcalay2, sunt corecte, atunci anul publicării trebuie să fie cel mai târziu 1920.

Chiar din primele rânduri ale Scrisorii I (Primblare), aflăm că localitatea Podu Iloaiei din apropiere de Iaşi e o  „mişeniţă de Jidani sdremţoşi şi puturoşi3:

DSCN2056

Din Scrisoarea a XXIX-a (Jidanii şi floriile), aflăm că în Iaşi nu sunt flori din cauza evreilor, că grecii sunt lepra Bucureştilor şi evreii a Iaşilor4!

„Dacă Bucureştii n’ar avea noroiu şi Greci, dacă Iaşii n’ar avea tină şi Jidani, negreşit că ar fi din cele mai plăcute politii5. Din nefericire, au si ele – precum am zis – lepra lor! Şi însă dacă în capitala României găseşti grădinile Cişmigiu, Chiselef, ş.a., dacă prin mahalale găseşti livezi şi primblări; şi dacă la Iaşi găseşti doar o necăutată6 grădină publică, vina ştiţi a cui este? – a Jidanilor cari au cotropit ţara şi au înăduşit7 pre orăşeni, pentrucă Jidanul, din natură este duşman florilor! Şi pentru dovadă vom întreba: Unde-s grădinile noastre ce ajunseseră a se face istorice? Unde-i grădina dela cerdacul lui Ferenţ, dela Movilă, dela Stejar, dela Sprăvale-Babă? – Vai! Jidanul le-a omorât!”
________________
5oraş (de la „polis”)
6neîngrijită
7înăbuşit

În afară de antisemitismul maladiv, a se remarca în această scrisoare, datată decembrie 1854, faptul că Bucureştiul este numit „capitala României”. Deci în 1854, înaintea Micii Uniri, Ţara Românească este numită România de moldoveanul Negruzzi! Sau este scrisă ulterior şi antedatată, deşi nu văd din ce motive.

Finalul „Scrisorii” este apoteotic:

„Ce să facem dar? Să gonim Jidanii ca să avem flori, sau să gonim florile ca să avem Jidani?”8

Uite că „jidanul puturos” Leon Alcalay a publicat aceste texte imunde şi bine a făcut, căci în felul ăsta avem o dovadă că antisemitismul românesc a fost cât se poate de real. Adică e de înţeles pe undeva că, la data la care au fost scrise exista o stare de încordare între români şi evrei, care emigraseră de curând şi în număr mare în Ţările Române. Dar Scrisoarea a XXIX-a nu pare a fi scrisă de un om cu toţi boii acasă, care crede că în Iaşi nu sunt flori din cauza evreilor.

Felul în care arată astăzi Bucureştiul şi Iaşiul, fără „jidani puturoşi” sau greci,  dovedeşte, dacă mai era nevoie, caracterul maladiv al imputărilor pe care le aduce Negruzzi evreilor.

Ca să fim drepţi cu noi înşine, trebuie precizat că şi noi, românii, am dat dovadă mai târziu de aceeaşi toleranţă ca şi Leon Alcalay, publicând şi tolerând „Politicele” lui Patapievici, în care ni se aduceau insulte rasiste de acelaşi tip, ba încă l-am făcut şi şef de institut cultural, cu rang de demnitar al statului. Mai mult, spre deosebire de Alcalay care nu ştiu să-i fi cântat şi osanale lui Negruzzi, editorul român Liiceanu l-a mai şi declarat pe autorul „Politicelor” un Kiergkegaard bucureştean, însărcinat cu misiunea divină de a-şi trezi compatrioţii.

Ciudat, faţă de ţigani Negruzzi pare a nutri sentimente mai bune, vădite în Scrisoarea a VIII-a (Pentru ce Ţiganii nu sunt Români):

„(…) ceteam o broşură a d-lui Kogalniceanu intitulată: Esquisse sur l’origine et la  langue des Cigaines. Cetirea asta ma aduse pe nesimţite la idei filantropice; gândeam la sclavia atâtor mii de oameni şi proiectam să vorbesc la adunare în favorul lor;”9

Dincolo de antisemitism, Negruzzi nu este xenofob. Recunoaşte meritele strainilor în bunăstarea Moldovei. În Scrisoarea a XIX-a (Ochire retrospectivă), arată că binele Moldovei a venit în ultimele secole numai de la străini, moldovenii înşişi împilându-i pe compatrioţii lor:

„Nu ne vom cerca a arăta starea de astăzi, si dacă urmările au răspuns scopului; dacă generalul Kiselev (omul acesta scump în suvenirea10 românilor) fu ajutat şi urmat precum s’ar fi cuvenit în frumoasa lui solie. Asta e treaba istoriei. Voim numai să arătăm că Moldavul – asemenea pătimaşului11 ce nu crede când se vede însănătoşit – încă tot nu e sigur de viitorul său pentrucă dela ai săi nu aşteaptă vreun bine, pentrucă ai săi totdeauna l-au împilat. Şi în adevăr, e curios a observa că oricând s’a făcut vr’un bine în ţară, s’a făcut numai prin străini:
Un Albanez păstrează naţionalitatea
Un grec desrobeşte ţara
Un Rus pregăteşte civilizaţia.”12
_______________
10amintirea
11bolnavului

Albanezul este Vasile Lupu, grecul este Constantin Mavrocordat care „desrobeşte vecinii„. Rusul, evident, este generalul Kiseleff, acest mare prieten al României (reformator, guvernator al Principatelor, ca ambasador rus la Paris a sustinut Unirea) al cărui nume îl poartă sau l-au purtat străzi şi parcuri din Bucureşti şi din Brăila mea natală. Spre ruşinea Brăilei, cred că numele au fost schimbate şi astăzi nicio stradă sau parc nu mai poartă numele acestui general care a refondat oraşul Brăila după cucerirea de la turci şi căruia îi datorăm planul străzilor oraşului în formă de pânză de păianjen cu centrul spre Dunăre.

În privinţa lui Mavrocordat, evaluarea lui Rosetti (boier, chiar dacă de origine răzeşească) este diferită de cea a lui Eminescu, care considera că grecul a înşelat ţara, transformând ţăranii din vecini sau rumâni în contribuabili:

„Precum liberalii le ziceau boierilor «strigoi» si alte celea, asemenea le- au zis si domnul fanariot că sunt vânzători de sclavi, tirani etc. şi le- au luat ochii, încât ei s-au adunat şi, cu mitropolitul în frunte, au ridicat vecinătatea şi s-au legat cu jurământ că neam de neamul lor n-a mai înfiinţa-o. Atât au şi aşteptat domnul. Nemaifiind oameni boieresti, erau a nimăruia şi de a doua zi le- au pus biruri ce nu le mai avuse niciodată, biruri pe care apoi le- au încincit si înzecit preste câtiva ani.” (Mihai Eminescu, „Icoane vechi şi icoane nouă” – „Bătrânii şi tinerii” în „Timpul„, 1877)

O informaţie senzaţională (pentru mine care n-o ştiam) a fost aceea că în 1812, după ce li s-a luat Basarabia, boierimea moldoveană a petiţionat Poarta ca, în compensaţie pentru teritoriul pierdut, Moldova să primească câteva judeţe din Muntenia. O aflăm din Scrisoarea a XXXI-a (Alexandru Donici):

„Când la 1812, Turcia, în urma resbelului ce avusese cu Rusia, viola toate tractatele şi capitulaţiunile noastre, cedând puterii învingătoare jumătate din teritoriul Moldovei, şi când magnaţii naţiunii române strivite şi umilite, în loc de a protesta, cum făcuse Ghica bătrânul când se luase Bucovina, nu găsiră nimic mai nimerit decât să se adreseze la Poartă cerând în locul pământului cedat, să se dea Moldovei câteva judeţe din Muntenia, multe familii rămaseră în Basarabia.”13

Din Scrisoarea VII (Calipso), aflăm ca Negruzzi a închegat o relaţie de prietenie cu Puşkin, pe care l-a întâlnit la Chişinău în 1822, pe când se refugiase din calea Eteriei (pe vremea aceea, se vede că moldovenii fugeau LA ruşi, nu DE ruşi, ca şi cu un secol mai înainte pe vremea lui Cantemir sau un secol şi jumătate pe vremea lui Milescu) :

„În toată însa această societate de emigraţi şi de localnici, două persoane numai îmi făcură o întipărire neştearsă. Acestea erau, un om tânăr de o statură mijlocie, purtând un fes pe cap, şi o jună naltă fată, învăluită într’un şal negru, pe care le întâlneam în toate zilele la grădină. Aflaiu că junele cu fesul era A. Puşchin, acest Byron al Rusiei, ce avu un sfârşit atât de tragic, iar tânăra cu şalul, pre care toţi o numeam Greaca ce frumoasă, o curtizană emigrată de la Iaşi, numită Calipso. (…)

Puşchin mă iubea şi găsea plăcere a-mi îndrepta greşalele ce făceam vorbind cu el franţuzeşte. Câte odată şedea şi ne asculta ore întregi, pre mine şi pre Calipso vorbind greceşte. Apoi începea a-mi recita niscai versuri de a lui, pe care mi le traducea.”14

Negruzzi nu întâmplător îl numeşte pe Puşkin un Byron al Rusiei. Se pare că omul îşi luase extrem de în serios rolul, pentru că pasiunea pentru grecoaică (numită Calypso Polychroni)  a fost se pare catalizată de informaţia că ar fi fost amanta lui Byron.15

Conform lui Andrew Kahn („Pushkin’s Lyric Intelligence„, Oxford University Press, 2008, p. 305), profesor de literatură rusă la Oxford din câte am înţeles, Puşkin a făcut publicitate relaţiei sale cu fosta amantă a lui Byron, pentru a-şi exacerba reputaţia de „poet periculos”.

_______________________________________
1Constantin Negruzzi în ro.wikipedia.org, <https://ro.wikipedia.org/wiki/Constantin_Negruzzi>, 20.05.2018
2Biblioteca pentru toți în ro.wikipedia.org, <https://ro.wikipedia.org/wiki/Biblioteca_pentru_to%C8%9Bi>, 20.05.2018
3C. Negruzzi, Scrisori. Partea III din „Păcatele Tinereţelor”, ed. Librăriei „Universala” Alcalay & Co., Bucureşti, s.a., coll. Biblioteca pentru toţi, nr. 337-338bis, Bucureşti, s.a., p. 3
4C. Negruzzi, Scrisori. Partea III din „Păcatele Tinereţelor”, ed. Librăriei „Universala” Alcalay & Co., Bucureşti, s.a., coll. Biblioteca pentru toţi, nr. 337-338bis, Bucureşti, s.a., p. 186
8C. Negruzzi, Scrisori. Partea III din „Păcatele Tinereţelor”, ed. Librăriei „Universala” Alcalay & Co., Bucureşti, s.a., coll. Biblioteca pentru toţi, nr. 337-338bis, Bucureşti, s.a., p. 190
9C. Negruzzi, Scrisori. Partea III din „Păcatele Tinereţelor”, ed. Librăriei „Universala” Alcalay & Co., Bucureşti, s.a., coll. Biblioteca pentru toţi, nr. 337-338bis, Bucureşti, s.a., p. 44
12C. Negruzzi, Scrisori. Partea III din „Păcatele Tinereţelor”, ed. Librăriei „Universala” Alcalay & Co., Bucureşti, s.a., coll. Biblioteca pentru toţi, nr. 337-338bis, Bucureşti, s.a., p. 127
13C. Negruzzi, Scrisori. Partea III din „Păcatele Tinereţelor”, ed. Librăriei „Universala” Alcalay & Co., Bucureşti, s.a., coll. Biblioteca pentru toţi, nr. 337-338bis, Bucureşti, s.a., pp. 200-201
14C. Negruzzi, Scrisori. Partea III din „Păcatele Tinereţelor”, ed. Librăriei „Universala” Alcalay & Co., Bucureşti, s.a., coll. Biblioteca pentru toţi, nr. 337-338bis, Bucureşti, s.a., pp. 40-42
15Andrew Kahn, Pushkin’s Lyric Intelligence, Oxford University Press, s.l., 2008, p. 305

Stalinismul de dreapta şi-a găsit un nou exponent în politica românească – Ludovic Orban

Acest aşa-zis liberal înţelege să facă politică prin denunţuri penale. O atitudine incompatibilă cu valorile liberale pe care le predică, dar nu le practică. Compatibilă însă cu felul de a face politică specific perioadei de instalare a regimului comunist – anii de teroare stalinistă.

Nu aduce niciun fel de serviciu nici măcar procurorilor pe care îi implică în lupta lui politică împotriva PSD. Dacă electoratul nu trimite în opoziţie PSD, ar vrea s-o facă procurorii.

Dar dacă intră în joc şi o fac, într-o tentativă de a destitui abuziv încă un guvern PSD după guvernul Ponta, ceva îmi spune că runda următoare, după un nou episod de tip „guvernul meu” pus de procurori, nu va mai exista iertare indiferent de presiunea externă şi parchetele specializate vor fi desfiinţate de Parlament, pe bună dreptate.

Orban a denunţat-o pe Dăncilă pentru … mutarea ambasadei la Ierusalim1.

Ce acuzaţii aduce Orban, conform hotnews?

„Ce posibile infracțiuni acuză liderul PNL:

  • «difuzarea de informații cu caracter secret».
  • «uzurparea de funcție»
  • «refuzul de informare al președintelui, ascunderea de informații legate de decizii care pot afecta interesele statului român»”

Difuzarea de informaţii secrete: din ce este cunoscut public până în prezent, Dăncilă nu a difuzat informaţii secrete. Dimpotrivă, guvernul Dăncilă a fost victima scurgerii de informaţii cel puţin confidenţiale dacă nu chiar clasificate – memorandumul privind mutarea ambasadei ajuns pe mâna goarnelor securiste de la g4media.

Uzurparea de funcţie? Păi ce funcţie a uzurpat? Cine are în atribuţii stabilirea sediului ambasadelor?

Potrivit art. 91 alin. (2) din constituţie, în mod stupid invocat de preşedinţie:

„(2) Preşedintele, la propunerea Guvernului, acreditează şi recheamă reprezentanţii diplomatici ai României şi aprobă înfiinţarea, desfiinţarea sau schimbarea rangului misiunilor diplomatice.”

Ori, schimbarea adresei ambasadei nu se încadrează în niciuna dintre situaţiile de mai sus. Dacă ar fi fost vorba despre deschiderea ambasadei în Israel, asta ar fi intrat în atribuţiile lui Iohannis. Dar e vorba doar de o schimbare de adresă.

Aşadar, chiar dacă Dăncilă ar fi aprobat prin acel memorandum mutarea ambasadei la Ierusalim, ceea ce nu se ştie în acest moment, tot nu ar fi uzurpat atribuţiile prezidenţiale căci nu era vorba despre înfiinţarea, desfiinţarea sau schimbarea rangului vreunei misiuni diplomatice.

Refuzul de informare a preşedintelui şi tot restul, chiar de ar fi reale, nici nu sunt infracţiuni, căutaţi codul penal pe google.

Dealtfel, Orban nici nu a identificat corect parchetul competent, care s-a dovedit a fi DIICOT, nu Parchetul General, după cum informează g4media.2

Asta ca să vă faceţi idee despre nivelul de competenţă al individului şi al celor care-l sfătuiesc.

Există în alte publicaţii (precum Adevărul3) şi versiunea denunţului pentru ÎNALTĂ TRĂDARE.

Ca să vă daţi seama de enormitatea acuzaţiei, am să dau copy-paste din Codul Penal:

„ART. 394
Trădarea
Fapta cetăţeanului român de a intra în legătură cu o putere sau cu o
organizaţie străină ori cu agenţi ai acestora, în scopul de a suprima sau ştirbi unitatea şi indivizibilitatea, suveranitatea sau independenţa statului, prin:
a) provocare de război contra ţării sau de înlesnire a ocupaţiei militare străine;
b) subminare economică, politică sau a capacităţii de apărare a statului;
c) aservire faţă de o putere sau organizaţie străină;
d) ajutarea unei puteri sau organizaţii străine pentru desfăşurarea unei activităţi ostile împotriva securităţii naţionale, se pedepseşte cu închisoarea de la 10 la 20 de ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.
ART. 395
Trădarea prin transmitere de informaţii secrete de stat
Transmiterea de informaţii secrete de stat unei puteri sau organizaţii
străine ori agenţilor acestora, precum şi procurarea ori deţinerea de documente sau date ce constituie informaţii secrete de stat de către cei care nu au calitatea de a le cunoaşte, în scopul transmiterii lor unei puteri sau organizaţii străine ori agenţilor acestora, săvârşite de un cetăţean român, se pedepsesc cu închisoarea de la 10 la 20 de ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.
ART. 396
Trădarea prin ajutarea inamicului
Fapta cetăţeanului român care, în timp de război:
a) predă teritorii, oraşe, poziţii de apărare, depozite ori instalaţii ale
forţelor armate române sau care servesc apărării;
b) predă nave, aeronave, maşini, aparate, armament sau orice alte materiale care pot servi purtării războiului;
c) procură inamicului oameni, valori sau materiale de orice fel;
d) trece de partea inamicului sau efectuează alte acţiuni care sunt de natură să favorizeze activitatea inamicului ori să slăbească puterea de luptă a forţelor armate române sau a armatelor aliate;
e) luptă sau face parte din formaţii de luptă împotriva statului român sau a aliaţilor săi se pedepseşte cu detenţiune pe viaţă sau cu închisoare de la 15 la 25 de ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.
ART. 397
Acţiuni împotriva ordinii constituţionale
(1) Acţiunea armată întreprinsă în scopul schimbării ordinii constituţionale ori al îngreunării sau împiedicării exercitării puterii de stat se pedepseşte cu închisoarea de la 15 la 25 de ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.
(2) Întreprinderea de acţiuni violente împotriva persoanelor sau bunurilorsăvârşite de mai multe persoane împreună, în scopul schimbării ordiniiconstituţionale ori al îngreunării sau împiedicării exercitării puterii de stat, dacă se pune în pericol securitatea naţională, se pedepseşte cu închisoarea de la 10 la 20 de ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.
ART. 398
Înalta trădare
Faptele prevăzute în art. 394-397, săvârşite de către Preşedintele României sau de către un alt membru al Consiliului Suprem de Apărare a Ţării, constituie infracţiunea de înaltă trădare şi se pedepsesc cu detenţiune pe viaţă sau cu închisoare de la 15 la 25 de ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.

Prin simpla lectură a textului de mai sus, oricine, indiferent de pregătire, poate constata că Dăncilă nu a comis nimic din toate astea: nu a intrat în legătură cu nimeni pentru a ştirbi  unitatea şi indivizibilitatea, suveranitatea sau independenţa statului, nu am înţeles ce informaţii secrete ar fi transmis, nu a ajutat niciun inamic, în afara cazului în care PNL CONSIDERĂ ISRAELUL UN INAMIC (apropo decine știe ce înțelegeri secrete face domnul Dragnea acolo cu evreii), nu a întreprins nicio acţiune armată sau violentă.

Cu mutarea ambasadei la Ierusalim poţi fi de acord sau nu. De exemplu eu nu sunt de acord pentru simplul motiv că poate aşeza România pe harta ţintelor terorismului islamic.

Dar să transformi asta într-un act de trădare şi subiect de denunţ penal mi se pare halucinant ca mentalitate şi mod de a face politică, în special pentru un partid pretins liberal. De fapt, PNL a dispărut, a rămas doar sigla. PNL actual este fostul PDL, partidul care a pus umărul la constituirea republicii procurorilor.
__________________
1 Ce argumente invocă Ludovic Orban pentru plângerea împotriva premierului Dăncilă: Nu accept să închid ochii când sesizez lucruri grave care afectează interesele fundamentale ale României, hotnews.ro, 17 mai 2018, <https://www.hotnews.ro/stiri-politic-22455790-argumente-invoc-ludovic-orban-pentru-plngerea-mpotriva-premierului-ncil-nu-accept-nchid-ochii-cnd-sesizez-lucruri-grave-care-afecteaz-interesele-fundamentale-ale-romniei.htm>, 17.05.2018
2Sesizarea lui Orban ajunge la DIICOT. Horodniceanu a fost delegat încă șase luni pe funcție, g4media.ro, 17.05.2018, <https://www.g4media.ro/sesizarea-lui-orban-ajunge-la-diicot-horodniceanu-a-fost-delegat-inca-sase-luni-pe-functie.html>, 17.05.2018
3Radu Eremia, Orban a făcut plângere penală pe numele lui Dragnea şi Dăncilă. Premierul, acuzat de înaltă trădare. Liderul PSD, acuzat de divulgare de informaţii secrete în adevarul.ro, 17.05.2018 <http://adevarul.ro/news/politica/surse-ludovic-orban-plangere-penala-numele-vioricai-dancila-premierul-acuzat-inalta-tradare-1_5afd4334df52022f7513bca4/index.html>, 17.05.2018

România mai mult de 100. „România doar 100” – o insultă pentru Regat şi Basarabia

Nici nu putea fi simbol mai potrivit pentru situaţia actuală în care ne aflăm decât sloganul mincinos „România 100”.

A fost mai întâi platforma lui Cioloş, cu sloganul „România 100” explicabil prin trufia de erdelian care nici măcar nu ia în considerare că ar fi existat ceva numit România înainte să fie ei în ea.

Notă: mie îmi place să folosesc termenul „erdelian”, nu ardelean, deoarece „Ardeal” nu este altceva decât „Erdély” stâlcit pe limba iobagilor de acolo. Iobagii nu au putut să dea un nume pe limba lor ţării în care trăiau, deoarece această entitate politică era creaţia stăpânilor maghiari, nu exista niciun Ardeal înainte să vină ei. De aia mă amuză mândria românilor de acolo de a fi ardeleni.

Apoi, pesediştii, străluciţi, au scos o ordonanţă de urgenţă (OUG nr. 22/2018) prin care au obligat toate instituţiile să utilizeze pe toate documentele lor sigla „100 România”:

centenar

Sunt diverse variante, toate disponibile pe site-ul centenarului:

http://centenar.cultura.ro/identitate/

Este „România 100” a lui Cioloş întoarsă invers, doar grafica diferă. Cu alte cuvinte, guvernul României, ăla dominat de „sudişti” cum reclama un articol veninos de pe hotnews despre care am mai scris, şi-a însuşit viziunea lui Cioloş, constând într-un fals istoric insultător pentru Regat şi Basarabia, potrivit căruia la 1 Decembrie 2018 noi nu sărbătorim 100 de ani de la Marea Unire sau de la constituirea României Mari, ci 100 de ani de România!

Până şi Lucian Boia a avut mai mult bun simţ decât Cioloş sau ăia care au venit cu sigla de mai sus:

Romania nu a inceput in 1 decembrie 1918, odata cu unirea cu Transilvania, o spune cat se poate de clar istoricul Lucian Boia, caruia i se pare o nedreptate trecerea in registrul mic a momentului 1859, Unirea Principatelor.” 1

Sunt şi eu o dată de acord cu Boia.

„România 100” la 1 Decembrie 2018 este o insultă la adresa fiecărui regăţean. Iată o dovadă extrem de personală că România are mai mult de 100 – certificatul de naştere al bunicii, născută pe 16 martie 1906, emis pe 18 martie 1906 în REGATUL ROMÂNIEI:

DSCN8853watermark

Eu credeam că bunicii mei s-au născut în România, dar se pare că nu. Exact această bunică este cea care mi-a povestit când eram copil, prin anii ’80, despre ocupaţia Brăilei în Primul Război Mondial, despre care am mai scris aici. Totul pentru Ardeal, pentru ăştia care astăzi vor să ne şteargă memoria existenţei României înainte de 1918.

De asemenea, lozinca „România 100” arată că basarabenii nu sunt invitaţi la petrecere pe 1 Decembrie 2018. Pentru că Basarabia nu poate sărbători decât 100 de ani de la Unire, de fapt s-au şi împlinit şi au trecut aproape neobservaţi. Pentru ei au fost doar 25 de ani de România (22 până în 1940 şi încă 3 pe timp de război, 1941-1944).

Din aceste motive, în ţară nu este niciun fel de atmosferă sărbătorească. Pentru informarea celor care cred că România s-a născut în 1918: România s-a născut în 1859 şi din punct de vedere formal în 1862.

Uniunea personală realizată de Cuza în 1859 s-a numit „Principatele Unite ale Moldovei şi Ţării Româneşti” care, din 1862, au devenit „Principatele Române Unite„.

_____________________________________
1Magda Grădinaru, Lucian Boia: Sa nu mai aud prostia cu Mica Unire, Romania nu a inceput cu Transilvania, la 1918. Lucrurile sunt la noi mai simple decat in Polonia sau Ungaria – Interviu, 17 februarie 2018, <http://www.ziare.com/cultura/istoria-culturii-si-civilizatiei/lucian-boia-sa-nu-mai-aud-prostia-cu-mica-unire-romania-nu-a-inceput-cu-transilvania-la-1918-lucrurile-sunt-la-noi-mai-simple-si-in-acelasi-tip-mai-vulgare-decat-in-polonia-sau-ungaria-interviu-1502134>, 05.05.2018