Adevărul domnului Liiceanu, un concept evaziv

Conform dlui. Liiceanu, o declaraţie pe care Liviu Dragnea n-a făcut-o niciodată, dar pe care i-a atribuit-o în mod public în alocuţiunea sa din Parlamentul European, poate fi totuşi adevărată, după cum aflăm din explicaţiile penibile de pe contributors.

Ne spune dl. Liiceanu în acel articol:

„Datorez în mod categoric o explicație privitoare la situația în care m-am pus când, în discursul meu de ieri de la Bruxelles, am făcut următoarea afirmație: «Acum, cei care ne-au adus în această situație vor să se bucure nestingheriți de averile făcute din furt, fără teama de a răspunde în fața legii. Nu le-a ajuns impunitatea parlamentară. Acum ținta numărul 1 sunt Parchetul General și DNA. Iată declarația explicită a șefului PSD: „Trebuie să ne concentrăm pe demiterea procurorului șef al DNA, pe demiterea d-nei Kövesi”.»”

Iată ce-şi reproşează dl. Liiceanu pe contributors:

„Lucrul pe care mi-l reproșez este de a fi dat statut de citat (inexact) ideii adevărate care se ascundea în el.”

În el? Care el? El, citatul? Păi citatul nu există, este invenţia dlui. Liiceanu: Liiceanu a spus vorbele alea, nu Dragnea. Citatul „inexact” e ceva ce i se pare dlui. Liiceanu că s-ar desprinde dintr-un interviu dat de Dragnea, pe care l-a rezumat în articolul respectiv. Citatul nu e inexact, e inventat! Dragnea a spus în esenţă, în mod corect, că nu stă ţara în doi procurori. Ar fi putut să citeze şi aforismul: „cimitirele sunt pline de oameni de neînlocuit„, atribuit ba lui Napoleon, ba lui de Gaulle.

Deci, ce idee să se ascundă în ceva ce nu există?

Mai rău, dacă citim atent fraza de mai sus, ne putem întreba şi care este ideea adevărată conţinută de citatul „inexact”? Este adevărat că trebuie „trebuie să ne concentrăm pe demiterea procurorului șef al DNA, pe demiterea d-nei Kövesi”?

Maître, nu mai scrie la nervi, că scrii prost! 

O cuvântare câtuşi de puţin istorică (o găsiţi pe youtube sau aici). Publicul nu a părut a cădea în extazul uzual al admiratorilor români ai dlui Liiceanu (extaz pricinuit, în opinia mea, cel mai adesea de snobism).

Vorbitorului a trebuit să i se ceară să încheie nu cu o pagină de concluzii ci cu o frază (nu s-a conformat!).

Pentru că s-a plâns dom’ profesor în contributors că i se reduce alocuţiunea la o propoziţie (citatul „inexact”, presupun), eu am să comentez mai mult: dl. Liiceanu a vorbit în română şi, după o lungă autoprezentare, a început cu parabola mănuşii vânătorului din nu ştiu ce basm rusesc, prin care de fapt s-a plâns de timpul prea scurt acordat.

Ori, dom’ profesor ar fi trebuit să ştie că vorbele de spirit pierd mult prin traducere sau prin pronunţarea lor de către vorbitori imperfecţi ai limbii în care sunt spuse şi câştigă prin concizie. Dom’ profesor n-a fost deloc concis, deşi s-a plâns că i s-a acordat prea puţin timp. Atunci când mai critică şi gazda, parabolele sunt cu atât mai puţin apreciate.

Nici reducerea problemei la lupta dintre bine şi rău, ca în basme, rămânând în nota folclorică în care şi-a început alocuţiunea, s-ar putea să nu fi făcut o impresie grozavă.

Cum ne văd alţii XVIII: evoluţie sau involuţie în Ţările Române?

Citindu-i pe Cantemir (Descrierea Moldovei, 1714), Jean-Louis Carra (Histoire de la Moldavie et de la Valachie, 1777), Friedrich Wilhelm Bauer (Memoires historique et geographique sur la Valachie, 1778) şi Gustave Le Cler (Moldo-Valahia. Ce a fost, ce este, ce-ar putea fi, 1866), se poate observa, în paralel cu modernizarea Ţărilor Române, o surprinzătoare decadenţă umană.

Nu am de unde şti dacă această decădere a fiinţei româneşti este doar o aparenţă generată de percepţia subiectivă a autorilor sus-mentionaţi sau este reală, căci nu am trăit în vremea respectivă şi nici date statistice solide şi de încredere nu am.

Pot doar să o constat, aşa cum apare din texte.

Astfel, despre băutură, aflăm de la Cantemir că moldovenii

de băutură nu au prea multă greaţă, dar nici nu-i sunt plecaţi peste măsură. Desfătarea lor cea mai mare este să petreacă în ospeţe, uneori de la al şaselea cea al serii până la al treilea ceas după miezul nopţii, alteori şi până ce se crapă de ziuă, şi sa bea până ce varsă. Atâta că nu au obicei să facă petreceri în fiece zi, ci numai la sărbători sau când e vreme rea, iarna, când gerul sileşte oamenii să stea pe acasă şi să-şi încălzească mădularele cu vin. Rachiul nu-l iubeşte nimeni, afară de oştean; ceilalţi beau numai un pahar mic înainte de masă.”1

Se relatează şi o competiţie amuzantă între un moldovean şi un muntean – un concurs de băut:

„Odată s-a iscat o sfadă dacă moldovenii sau valahii sunt cei mai mari beţivi. Cei ce se luaseră la sfadă au mers pe podul de la Focşani (la hotarul dintre Moldova şi Valahia), unde atâta s-au sfădit amândoi cu paharele până când valahul a căzut jos de prea mult vin ce băuse. Drept plată pentru izbânda lui moldoveanul a fost dăruit cu boieria.”2

De remarcat înalta apreciere acordată izbânzii bahice a compatriotului. Totuşi, concursul a fost de băut vin, nu tărie.

Cantemir deplânge trândăvia moldovenilor, (ca un veritabil băsist 🙂 ), compensată însă de dărnicia pământului ţării:

„Eu i-aş socoti, desigur, pe ţăranii moldoveni că sunt cei mai nenorociţi ţărani din lume, dacă belşugul pământului şi secerişurile bogate nu i-ar scoate din sărăcie aproape fără voia lor.

La muncă sunt foarte leneşi şi trândavi; ară puţin, seamănă puţin şi totuşi culeg mult. (…) Dacă ţăranul are o vacă sau două, socoteşte că are destulă hrană pentru el şi pentru copiii săi, pentru că unele vaci dau 40 sau cel mai puţin 24 de măsuri de lapte pe zi. Iar dacă vreunul are 20 de stupi de albine, atunci el poate plăti lesne din venitul lor dările pentru tot anul. (…) Cei ce locuiesc în munţi au oi, miere şi poame din belşug; cei de la câmpie au grâu, boi şi cai.”3

După cum am mai arătat, Bauer şi Carra îi descriu pe români în 1778, respetiv 1777 ca fiind voinici şi înalţi, înzestraţi cu o bună stare de sănătate fizică şi sufletească, nu îi prezintă ca nefericiţi ci mai degrabă multumiţi şi având o fire veselă, mai cu seamă valahii.

Iată cum e descris ţăranul român de Gustave Le Cler în 1866, în urma şederii sale de 4 ani în Ţările Române:

„Baza naţiunii se compune din ţărani; deşi această clasă a rămas cucernică, destinată muncilor agricole; deşi a păstrat tradiţiile şi limba strămoşilor săi; deşi păstrarea autonomiei naţionale se datorează răbdătoarei resemnări a ţăranului, credinţei sale în rezistenţa rasei române, speranţei sale într-un viitor mai bun, trebuie spus cu părere de rău că ţăranul poartă pecetea unei îndelungate suferinţe, a privaţiunilor şi a poverii unei aspre robii; a devenit abătut, tăcut, egoist, îndobitocit; hrana sa nu se compune decât dintr-o fiertură de mălai fără condimente şi din câteva bucăţi de carne uscată în zilele de sărbătoare. Dar e împins să se îmbuibe cu rachiu, abominabil alcool care se fabrică din grânele ţării. Dacă găseşte în beţie uitarea momentană a necazurilor sale, tot în ea îşi pierde energia morală şi forţele.”4

În descrierea lui Le Cler din 1866 aflăm o situaţie răsturnată faţă de cele descrise de Cantemir, Carra şi Bauer.

Traiul îndestulat al ţaranului, descris de Cantemir, e înlocuit cu mămăliga de fiecare zi. Vinul băut de ţăranul lui Cantemir e înlocuit de rachiu. Românul sănătos, vesel, înalt şi voinic al lui Carra şi Bauer e înlocuit de un ţăran înfometat, tăcut, deprimat.

Ce s-a întâmplat? Fie imaginea prezentată de unii dintre cei patru autori nu este reală, fie, dacă e reală, un singur lucru se putea întâmpla: începuse modernizarea şi occidentalizarea ţării. Reforma!

____________
1Dimitrie Cantemir, Descrierea Moldovei, ed. Litera, Chişinău, 1997, p. 187
2Ibidem
3Ibidem, pp. 182-183
4Gustave Le Cler, Moldo-Valahia. Ce a fost, ce este, ce-ar putea fi, ed. Institutul European, Iaşi, 2010, p. 106

Dimitrie Cantemir despre latinitate şi continuitate în „Descrierea Moldovei”. Falsa demitizare a lui Troian.

„Descrierea Moldovei” e o monografie de ţară în care Dimitrie Cantemir pune accent pe timpul prezent (prezentul lui, adică începutul sec. al XVIII-lea), situată la intersecţia dintre literatură şi geografie, cu spaţii largi acordate geografiei fizice şi umane, în special obiceiurilor şi administraţiei.

Ca urmare, găsim mai puţine preocupări legate de identitate naţională în comparaţie cu „Hronicul vechimei a romano-moldo-vlahilor(sau vezi aici). Dar nu lipsesc.

Astfel, Cantemir scrie despre faptul că şi moldovenii sunt numiţi de străini „valahi”, ca şi ceilalţi români:

„(…) turcii, care pătrundeau adesea cu oaste prin Moldova, către ţările vecine ocupate de dânşii în Europa, au dat moldovenilor numele de akvlach*. Apoi, când Bogdan, după voia cea din urmă a tatălui său Ştefan cel Mare, le-a închinat ţara, turcii, obişnuiţi să numească ţările supuse după numele domnitorilor, au început să-i zică Bogdan; totuşi vechiul nume s-a păstrat în limba tătărească, vecinii din partea cealaltă, leşii şi ruşii, numindu-i pe  moldoveni valahi, adică valşi sau italieni, iat valahilor care locuiesc în munţi zicându-le munteni, adică oameni de peste munte.1
___________
*Mai bine ak-iflak, adică valahi albi, spre deosebire de kara-iflak (vlach), valahi negri, care sunt locuitorii Valahiei”

Acelaiaşi termeni turceşti privind moldovenii şi muntenii îi întâlnim menţionaţi şi la Thomas Thornton, Esq („The Present State of Turkey„, 1807):

„The inhabitants distinguish that part of ancient Dacia which is tributary to the Ottoman Porte by the name of «Zara Rumanesca» or the Roman Empire. The turkish name is «Iflak», a corrupt pronunciation of Wallachia, though Moldavia is frequently called Bogdan, a word derived, according to d’Herbelot, from the Sclavonian name of the Christian princes of Moesia. By way of distinction, Moldavia is also called «Cara Iflak» and Wallachia «Ak Iflak»”.2

Am observat că denumirile Ak-Iflak şi Kara-Iflak apar, în funcţie de sursă, atribuite fie muntenilor, fie moldovenilor, aşa că nu ştiu sigur care era Valahia Neagră şi care Valahia Albă.

În orice caz, rădăcina „Iflak” aplicată ambelor ţări române, indiferent care din ele era albă (ak) şi care neagră (kara) indică faptul că turcii ştiau foarte bine că moldovenii şi muntenii erau o singură etnie.

Cu privire la latinitatea moldovenilor, Cantemir îl aduce martor pe istoricul polonez Orichovius (Stanisław Orzechowski):

„(…) nu sunt cu mult deosebiţi de italieni, prin firea lor, prin limbă şi prin obiceiuri; sunt oameni sălbatici şi foarte viteji şi, cu toate că stăpânesc o ţară foarte mică, nu se află alt neam care să arate atâta vitejie şi cinste în războaie*, să înfrunte şi să bată mai mulţi vrăjmaşi dimprejur sau să se apere mai bine când este atacat.”3
___________
*Orzechowski a scris pe la mijlocul sec. al XVI-lea, deci se referă la situaţia din vremea lui Ştefan cel Mare şi din prima jumătate de veac de după el, nu avea cum să prevadă prăbuşirea de mai târziu.

Ca şi Miron Costin, Cantemir argumentează originea latină a moldovenilor cu dovezi arheologice, lingvistice şi cu izvoare scrise.

Astfel, scrie despre ruinele castrului de la Barboşi, Galaţi:

„Nu departe de aici, la gura dinspre răsărit a Siretului, se văd ruinele unei cetăţi foarte vechi, numită astăzi de locuitori Gherghina. Că această cetate a fost zidită pe vremea lui Traian se poate dovedi cu monezile dezgropate din dărâmături, ca şi cu o lespede de marmură în care stă săpat:

IMP. CAESARI DIV. FILIO NERVAE. TRAIANO. AGVOSTO. GERM. DACICO. PONT. MAX FEL. B. DICT. XVI. IPM. VI.CONS. VII. P. P. CALPVRINIO PVBLIO. MARCO. C. AVRELIO. RVFO.”4

Se mai referă Cantemir la Valul lui Traian5, despre care spune că s-ar întinde de la Petrovaradin, actualmente în Serbia, până la Don. De fapt, este vorba de mai multe fortificaţii romane şi posibil gotice din diverse perioade.

Din această referire, chiar şi eronată, transpare percepţia de sine a românilor moldoveni din acea perioadă (început de sec. XVIII), conştiinţa deplină a propriei origini latine pe care, prin extensie, o atribuiau în mod eronat fortificaţiilor cu origine incertă de pe teritoriul moldovean (nu e vorba doar de Cantemir ci şi de Miron Costin, deci nu vorbim despre un eres personal al lui Cantemir).

„Troianul” nu era perceput de ei ca având origine slavă cum s-a scris mai târziu ci ştiau bine că „bădica Trăian” din Pluguşor sau din „Troianul” adică „Valul lui Traian” era chiar împăratul Traian, după cum explică aici prof. Ion Coja.

Nu sunt eu expert în istoriografie şi mitologie slavă, dar citindu-i pe experţi, se pare că şi slavii îl asociază pe Troyan cu Traian.

„Demitizări” facile şi teribiliste de genul celei pe care am găsit-o pe acest blog, conform căruia „de la Rîm ne tragem” ar fi o falsificare a istoriei, pentru că Troian e un zeu slav şi Crăciun vine tot de la un zeu slav, sunt posibile, dacă ăsta ne e programul şi agenda. Sunt convins că şi Boia ar fi de acord, chiar mă mir că i-a scăpat demitizarea Pluguşorului. Doar el scria, ca şi autorul blogului, că românii sunt mai mult slavi6.

Însă o documentare doar un pic mai minuţioasă, folosind mijloace informatice la îndemâna oricui, pune demitizarea lui „bădica Traian” sub semnul întrebării. Astfel, potrivit lui Vladimir Nabokov (autorul, printre altele, al faimoasei „Lolita” şi traducător în engleză al „Cântecului lui Igor”) în „The Song of Igor’s Campaign”:

„«Trajan’s roads» are known to have existed in various parts of the Black Sea region. On the other hand, a god called Troyan, attributes and functions unknown, is mentioned in a twelfth century transcript in one of the apocrifa relating to the activities of the Blessed Virgin (…) where he heads a company of condemned idols: «Troyan, Hors, Veres, Perun» (The last is the god of thunder, and the two others are Hors, the sun god, and Veres, the god of shepherds, the Russian Appolo. The Roman emperor and the Russian god seem to have got hopelessly entangled by the time The Song* was composed. One can understand line 59 as «following the divine way (of inspiration and magic?)» or endow it with a geographical sense (in connection with line 307).”
__________
*Cântecul oastei lui Igor

Interesant cum în „Cântecul oastei lui Igor” apare „Calea lui Troyan” („Troyan’s Trail”), exact numele trecătoarei din apropierea orăşelului bulgar Troyan (Троян):

Din descrierea în wikipedia a oraşului bulgar Troyan:
„Смята се, че името си получава от славянския бог Троян, което е намек за планинското местоположение на града. Името на днешния град вероятно повтаря названието на старо славянско селище в околността със същото име. Свързва се и с римския император Марк Улпий Траян.”
traducere (cu google): „Se crede că numele e derivat din zeul slav Troian, care este un indiciu al locației de munte a orașului.”(?!) „Numele orașului prezent, probabil, repetă numele așezării slave vechi în vecinătatea cu același nume. Asociat cu imparatul roman Marcus Ulpius Traian.

Potrivit autorului bulgar care a publicat articolul wikipedia despre oraşul bulgăresc Troyan, când este vorba despre etimologia orăşelului cu acest nume din nordul Bulgariei, la fel ca în comentariul lui Nabokov, numele împăratului se încurcă cu al zeului slav: se crede că ar fi vorba despre zeu, dar orăşelul e amplasat în apropiere de Trecătoarea Troian (numită şi Beklemoto), străbătută de Via Traiana din Balcani şi esenţială în războaiele lui Traian cu dacii.

La fel, numele comunei Troianul din jud. Teleorman, atestată documentar din 1620, conform demitizatorilor de serviciu, şi-ar avea originea în numele zeului slav. Pur din întâmplare, este amplasată în imediata apropiere a „Limes Transalutanus”, fortificaţie romană din perioada Daciei romane.

Şi în Republica Moldova, de unde este autorul blogului demitizator cu pricina, există un sat „Troian”, comuna Vozneseni, raion Leova, amplasat, cum altfel, tot aproape de un val atribuit (legendar) lui Traian ( e vorba de zidul greuthungic sau valul lui Traian de nord din Rep. Moldova).

Din moment ce originea numelui acestor localităţi ar fi zeitatea slavă Troian, presupun că ele ar putea să apară oriunde. Totuşi, în trei ţări – România, Rep. Moldova şi Bulgaria – ele apar în legătură cu lucrări de geniu romane sau atribuite romanilor: în apropierea fortificaţiilor romane sau atribuite romanilor, parte din ceea ce e cunoscut ca „Valul lui Traian” sau de Via Traiana în Bulgaria.

La fel, R.F. Hoddinott (în „Early Byzantine churches in Macedonia and Southern Serbia„, pag. 83) consideră că zeul slav Troian nu e altul decât împăratul Traian:

A latter-day west-slav god was Trojan, but this divinity was in fact, none other than the mighty Roman emperor Trajan, deified after his death by his opponents as well as by his fellow Romans.7

Într-un articol din 1917, lingvistul american John Dyneley Prince („The Names Troyan and Boyan in Old Russian„, 1917), susţine că numele „Troian”, la slavi, îşi are originea într-o mixtură de tradiţii filologice – atât în numele împăratului roman, cât şi în tradiţia homerică:

„It is highly likely that we have in the name «Troyan» a mixture of philological traditions, i. e., that it is a combination-reproduction of the Roman «Trajan» and the Greek «Trojan» both which opinions are indicated above. In this supposed compound tradition, the Greek element must be regarded as predominating.” (…)

It is much more probable that we have in the „Troyan” of the Slovo* no distinctive Slavonic legend at all, but rather, as already indicated, the mixed tradition of the Roman „Trajan” and the Hellenic Homer.
______________
*Igor-Slovo (Slovo o p’lku Igoreve, Igorya Svyat’slavlica vnuka,
„Povestea lui Igor, fiul lui Sviatoslav”)

Traducere: „este mult mai probabil ca în «Troian» din Cântecul lui Igor să nu avem deloc o legendă slavă ci, mai degrabă, un amestec al tradiţiei romane cu cea homerică.

Toate sursele de mai sus sunt accesibile pe internet şi se pot găsi folosind google.

Cu asta, cred că am scris suficient şi din mai multe surse ca să arăt că Troian din „bădica Troian” si din „Valul lui Traian/Troian”  este mai probabil împăratul Traian aşa cum  ştiau Miron Costin şi Dimitrie Cantemir şi nu o zeitate slavă.

Revenind la „Descrierea Moldovei”: Dimitrie Cantemir subliniază ceea ce am regăsit şi la Alain Ruzé, şi anume colonizarea masivă a Daciei chiar din timpul lui Traian, care l-a împiedicat pe succesorul acestuia, Hadrian, să abandoneze provincia (de teama pustiirii coloniilor):

„Toate acestea sunt întărite de mărturiile celor mai de seamă istorici latini, prin care se arată că împăratul roman Traian a adus în Dacia colonii puternice de cetăţeni romani, şi că urmaşul său Adrian, după ce a lăsat barbarilor părţile din răsărit, n-a părăsit Dacia, numai de teamă ca acestea să nu fie pustiite.”8

Ideea este reluată şi dezvoltată şi în capitolul dedicat boierimii moldovene, subliniind amploarea colonizării romane, dedusă din faptul că Hadrian, care a părăsit cuceririle lui Traian din Asia – Mesopotamia, Asiria şi Armenia – nu s-a retras din Dacia pentru a nu abandona numărul mare de colonişti:

„Cine vrea să cerceteze de unde se trage boierimea moldovenească nu are trebuinţă să alerge, după pilda altor neamuri, la născociri îndoielnice şi întunecate. Scriitorii greci şi latini, pe care toţi învăţaţii lumii îi ştiu că sunt pricepuţi, ne dau în privinţa aceasta lumina cea mai limpede. Pentru că noi credem că cineva ar putea să tăgăduiască că au fost soldaţi şi cetăţeni romani aceia pe care Traian – după ce a biruit pe regele Decebal şi a nimicit ţara dacilor – i-a strămutat în Dacia ca locuitori noi. Dacă ne-ar lipsi alte mărturii, numai faptul că Adrian, după moartea lui Traian, lăsând barbarilor alte ţinuturi asiatice, s-a oprit să părăsească Dacia, numai fiindcă se temea să nu ducă la pieire atâtea mii de cetăţeni romani care erau acolo şi încă ar fi destul pentru cititorul care cunoaşte vremurile vechi ca să se încredinţeze de adevărul lucrurilor, dacă şi-ar aduce aminte şi de obiceiul statornic la romani, după care nu era îngăduit să se primească cineva într-o legiune, dacă nu era cetăţean şi deci de neam bun.”9

Cantemir are desigur dreptate în linii mari dar nu în amănunt: originea latină a poporului nu este neapărat aceeaşi cu a boierimii, după cum Hadrian nu a părăsit provincia Dacia dar a cedat roxolanilor sudul Moldovei şi estul Munteniei, incluse iniţial de Traian în provincia Moesia (cedate totuşi unui rege-client roxolan, Rasparaganus, aşa încât cedarea nu a fost totală).

În privinţa originii boierimii, mie mi-a fost predată la şcoală, prin anii ’80 – ’90 ai veacului trecut (mai exact 1981-1993), versiunea similitudinii cu situaţia celorlalte popoare latine, substituind seminţiile germanice din occident cu slavii: anume, că poporul ar fi fost de origine latină, iar clasele suspuse, de origine slavă.

Această versiune am întâlnit-o prezentată (dar nu creditată) şi în „The Present State of Turkey” (1807) de Thomas Thornton, Esq:

The boyars of the most ancient families indeed assert, that they are the descendants of the Slavi, and are of a distinct race from the people, who have sprung from the alliances of the Romans with the original Dacians; but the chief distinction among the nobles is their wealth and possessions.”10

Am scris că Thornton nu acordă prea mult credit ideii privind originea slavă a boierimii vechi, pentru că el subliniază (şi în citatul de mai sus) că aceasta nu se remarca prin distincţie ci prin avere. Dealtfel, el arată că oricine putea fi boierit de domnitorii vremelnici (fanarioţi) care conduceau Ţările Române pe atunci.

Acum a apărut şi versiunea cumană a lui Djuvara, aşa că oricum chestiunea originii boierimii moldovene (dar şi muntene) e mult mai nebuloasă decât îi pare lui Cantemir.

Ceea ce contează nu este veracitatea fiecărei afirmaţii a lui Cantemir, ci imaginea de sine a moldovenilor la  finele sec. XVII-lea şi începutul sec. XVIII pe care ne-o relevă Cantemir, deopotrivă cu Miron Costin şi, într-o măsură mai mică, Neculce.

Ideea originii latine a moldovenilor se regăseşte în mai multe locuri:

„Atâta se ştie bine însă că locuitorii Moldovei, care se trag din Italia şi care au căutat să-şi scape viaţa trăgându-se în munţi din faţa năvălirii sciţilor şi barbarilor, au avut regii şi voievozii lor.”11

De fapt, se ştie că au avut voievozi şi cu siguranţă Cantemir se gândeşte la cei maramureşeni, la descălecătorii Moldovei. Dar regi? N-am auzit.

Despre latinitatea moldovenilor, mai arată Cantemir în „Descrierea Moldovei”:

„Noi nu avem de gând să vădim mai pe larg în ce chip s-a păstrat neamul roman colonizat în Dacia atâtea veacuri de-a rândul de la Traian şi pâna în vremurile noastre. Vrem să facem acelora care mai au vreo îndoială o singură dovadă şi anume că limba moldovenească, ce se potriveşte mai mult decât oricare altă cu cea romană, ne duce prea lămurit la strămoşii neamului nostru, fară ca cineva să mai poată tăgădui în vreun chip.”12

În caz că se miră cineva cu privire la modernitatea limbii lui Cantemir, reamintesc cititorului că lucrarea a fost scrisă în latină, citatele sunt de fapt traduceri.

_____________________________
1Dimitrie Cantemir, Descrierea Moldovei, ed. Litera, Chişinău, 1997, p. 12
2Thomas Thornton, Esq, The Present State of Turkey, ed. Joseph Mawman, Londra, 1807, p. 394
3Dimitrie Cantemir, Descrierea Moldovei, ed. Litera, Chişinău, 1997, p. 16
4Ibidem, p. 27
5Ibidem, p. 39
6Lucian Boia, De ce este România altfel?, ediţia a II-a, adăugită, ed. Humanitas, Bucureşti, s.a., p. 39
7R.F. Hoddinott, Early Byzantine churches in Macedonia and Southern Serbia, ed. Palgrave MacMillan, s.a, s.l., p. 83
8Dimitrie Cantemir, Descrierea Moldovei, ed. Litera, Chişinău, 1997, p. 39
9Ibidem, p. 168
10Thomas Thornton, Esq., The Present State of Turkey, ed. Joseph Mawman, Londra, 1807, p. 416
11Dimitrie Cantemir, Descrierea Moldovei, ed. Litera, Chişinău, 1997, p.58
12Ibidem, p. 169

Dimitrie Cantemir, Trabantul şi dărăbanii

Între funcţiile boiereşti care alcătuiesc prima stare a boierilor divaniţi din Moldova, numiţi şi „boieri mari„, Dimitrie Cantemir îl enumeră, în „Descrierea Moldovei”1 şi pe căpitanul de dărăbani:

„Căpitanul de dărăbani este pus peste dărăbani (nume care se trage din cuvântul nemţesc Trabant şi care înseamnă pedestrime; cei care străjuiesc la curtea domnească).”

Deşi nu ştiu germană, am constatat pe wikipedia că Dimitrie Cantemir are dreptate:

„Meaning „satellite” or „companion” in German, from Middle High German drabant (“Hussite foot soldier”), the name Trabant was inspired by the Soviet Sputnik satellite.

Cine a pus numele ăsta Trabantului, am impresia că a făcut o aroganţă 2.

Mi se pare „mirific” să faci un automobil şi să-i pui un nume care vine de la „pedestru” (chiar dacă întâmplător mai înseamnă şi „satelit”). Chiar şi numele automobilului e o glumă pe seama lui şi mai credem că nemţii n-au umor! 🙂

_____________

1Dimitrie Cantemir, Descrierea Moldovei, ed. Litera, Chişinău, 1997, p. 123

2farsă, şotie – termen folosit de Buzdugan şi Morar de la Radio Zu (nu i-am mai urmărit de mult şi nu ştiu dacă mai e folosit termenul)

Nouă provocare ardelenistă, de data asta pornită aparent din Bucureşti: transilvănenii au ADN „de Europa” (rasă superioară?) şi regăţenii „de Balcani” (untermenschen?)

Nişte cercetători de la diverse instituţii din ţară, în frunte se pare cu un oarecare Relu Cocoş de la UMF Carol Davila, au făcut un studiu pe „714 români” prin care au analizat comparativ ADN-ul ardelenilor, muntenilor şi moldovenilor cu popoarele din jur.

Concluzia? Cea din titlu. Cum rămâne cu teoria lui Roesler? Că parcă românii, mai ales ăia din Ardeal cu care aveau treabă ungurii, erau veniţi din sudul Dunării, nu din vest!

De fapt, apartenenţa etnică română este puţin probabilă la toţi cei 207 subiecţi din Transilvania. Nu ştiu cum s-a stabilit, bănuiesc că pur şi simplu pe baza declaraţiei date de participanţii la studiu, sau poate nici atât. Mi se pare neverosimil să le fi cercetat ascendenţa tuturor celor 714 subiecţi, sau măcar celor 207 ardeleni, pentru a se verifica existenţa căsătoriilor mixte în arborele genealogic sau pur şi simplu românizarea minoritarilor, asta în cazul fericit în care cercetătorii au fost de bună credinţă şi au analizat eşantioane reale provenind de la subiecţi declaraţi etnici români.

Întrucât s-a făcut cumva o „medie” pe fiecare dintre provincii, evident că prezenţa familiilor mixte româno-maghiare sau româno-germane trebuie să fi influenţat rezultatul, rezultând o apropiere mai mare a Ardealului faţă de Europa centrală. După un mileniu de convietuire în Ardeal, maghiarii, germanii şi românii nu aveau cum să nu se influenţeze reciproc şi din punct de vedere genetic.

Ca urmare, rezultatul era de aşteptat, practic s-a făcut un studiu genetic care a demonstrat ceva cu totul neprevăzut 🙂 , anume că în Ardeal există şi au existat minorităţile maghiară şi germană.

Întrebările care se impun, având în vedere caracterul „novator”, chiar „revoluţionar” al concluziei, modul în care ea a fost comunicată şi amploarea studiului (714 inşi nu-i chiar de colo, harta genetică a lumii s-a făcut doar cu eşantion de 13 români!), sunt: cine a comandat şi finanţat acest studiu şi de ce?

Iată câteva formulări din „Adevărul„:

Transilvania este mai apropiată de populaţiile din Europa Centrală decât de populaţia din celelalte provincii româneşti, care este mai apropiată de Balcani.

sau chiar titlul articolului:

ADN-ul mitocondrial al românilor din Transilvania este mai apropiat de cel al austriecilor decât de cel al muntenilor şi moldovenilor.

Asta ca să fie clar unde bate.

Iată şi cine a finanţat studiul:

Lucrarea a fost finanţată cu două granturi acordate de Autoritatea Naţională pentru Cercetare Ştiinţifică din România şi de Ministerul spaniol al Ştiinţei şi Inovării.

Mă rog, spaniolii ca spaniolii, dar un asemenea studiu la limita rasismului s-a făcut cu bani publici româneşti?! Ce autoritate publică românească a dorit în această perioadă să evidenţieze diferenţele genetice dintre românii din diferitele provincii româneşti?

Asta poate fi o ameninţare reală la securitatea natională, o parte din operaţiunile psihologice care pregătesc terenul pentru ceva (cum a fost şi povestea de pe hotnews cu sudiştii care au pus mâna pe toată puterea). E adevărat că ar putea fi şi pur şi simplu o tâmpenie, dar nu cred, nu pare nevinovată.

Nu că m-aş aştepta să o investigheze cineva, probabil nu implică ascultare telefoane şi arestări de politicieni. Nici nu mă aştept ca vreuna dintre „marile conştiinţe” ale patriei să simtă nevoia unei luări de poziţie faţă de o asemenea infamie.

Dealtfel, unii politicieni ardeleni se pricepeau la „genetică” încă din perioada interbelică, aruncându-le colegilor regăţeni, chiar în parlament, epitete precum „greci”, „bulgari”, „greco-bulgari” şi „ţigani”, după cum ne spune românul ardelean şi patriot Ion Rusu Abrudeanu1. Epitete care se potrivesc foarte bine, iată, cu concluziile studiului mentionat.

De asemenea, în manifestul „Ardealul, ardelenilor!” descoperit surprinzător de târziu de Sabin Gherman, semnat Iancu Azapu, prefaţat de infamul Vaida-Voevod şi publicat la Viena în 1922, se afirmă:

„Fruntaşii noştri, cari cunoşteau România îndeajuns, nici nu voiau să audă de o unire cu ea şi se găseau foarte mulţi, cari trăgeau la îndoială că am face parte din aceeaşi rasă, din acelaşi neam. Acest fapt reese nu numai din obiceiurile noastre, din datinile noastre, care se deosebesc atât de mult de acelea din regat, ci şi din cultura noastră specifică (…)”2

Iată că acum s-a găsit şi echipa care să confirme prin „studii ştiinţifice” că ardelenii nu-s acelaşi neam, ba nici chiar aceeaşi rasă cu noi!

Abrudeanu, care a reprodus integral textul manifestului în „Păcatele Ardealului faţă de sufletul vechiului Regat„, îl pune pe seama lui Vaida-Voevod, susţinând că Iancu Azapu este pur şi simplu un pseudonim al politicianului ardelean.

Prima mea impresie, citindu-l pe Abrudeanu, a fost că acesta s-a înşelat şi manifestul a fost cu adevărat produsul oficinelor maghiare de propagandă, cum s-a apărat Vaida-Voevod în 1930. Impresia asta mi-a dat-o conţinutul maghiarofil şi antihabsburgic, ştiind că partidul national român din Ardeal a fost, cum susţinea dealtfel şi Abrudeanu în lucrarea lui, dinasticist habsburgic şi că a fi luptat, măcar declarativ, contra deznaţionalizării impuse de maghiari.

Ca urmare, am căutat această informaţie. Nu am găsit-o însă nicăieri. Nu am aflat nicio sursă care să susţină că manifestul separatist din 1922 ar fi fost o diversiune maghiară. Se pare că şi Vaida-Voevod a renunţat sa-l mai acţioneze în judecată pe Abrudeanu, cum ameninţase.

Apoi mi-am explicat schimbarea din acel manifest ridicol, dar veninos , conform căruia cele trei natiuni „frăţeşti” din Ardeal ar fi fost ungurii, saşii şi românii, nu ungurii, saşii şi secuii (Unio Trium Nationum) !

În 1922, Habsburgii dispăruseră şi nu mai era nimic de sperat de la ei. Tot aşa cum o parte din ortodocşii din Ardeal s-au unit cu Roma în 1698 sperând la sprijin din partea împăratului catolic împotriva ungurilor şi au rămas fideli dinastiei cât a fost la putere, la fel în 1922, după dispariţia din scenă a habsurgilor, aceştia puteau fi înjuraţi!

În 1920, regele Ferdinand îl demisese pe Vaida-Voevod din funcţia de premier (preşedintele Consiliului de Miniştri) după patru luni de guvernare, se pare că datorită absenţei lui din ţară în timpul unor manifestaţii comuniste, potrivit lui Abrudeanu. Ca urmare, exista un conflict între Vaida şi rege, dar şi politicienii regăţeni. Partidul Naţional Român şi îndeosebi Vaida voiau la putere şi, dacă nu se putea în România întreagă, pe care o controlau mult mai greu, se mulţumeau cu Ardealul, aliindu-se şi cu maghiarii la nevoie.

________________________________

1Ion Rusu Abrudeanu, Păcatele Ardealului faţă de sufletul vechiului Regat, Ed. Cartea Românească, Bucureşti, s.a., pp. 11-12

2Ibidem, p. 513

O demitizare care nu convine nimănui – Iuliu Maniu

Demitizarea este o modă în ultimii 10-15 ani, dar nu ştiu cum se întâmplă că suntem demitizaţi mai ales noi, românii, şi în mod deosebit regăţenii. Despre unguri, nemţi sau într-o oarecare măsură români ardeleni, numai de bine!

Noi, regăţenii, primim cuminţi lăturile care ni se toarnă în cap, aşa cum s-a întâmplat şi în perioada interbelică. Aşa s-a ajuns la articole pe hotnews cum că:

Sudul a preluat puterea. Guvernul si PSD, controlate de gruparea baronilor din Teleorman, Olt, Giurgiu si Ialomita. Ardealul si Moldova, excluse de la masa deciziilor”

Asta după ce, în urmă cu mai puţin de un an, mai toate funcţiile importante în stat erau detinute de cetăţeni din fostele teritorii austro-ungare (să nu zic incorect ardeleni), nu mai vorbim că şi în prezent premierul e bănăţean şi preşedintele ardelean: preşedinte Iohannis, premier Cioloş, şefa DNA Kovesi, procuror general Augustin Lazăr, şeful CCR Zegrean, la SRI Coldea. Nu zic că ar fi neapărat o problemă, să zicem că aşa s-au aliniat astrele, dar acum dacă apucă şi „sudiştii” nişte posturi mai acătării, e motiv de revoluţie?

Am scris în titlu că demitizarea lui Maniu nu convine nimănui: nici ardelenilor, nici regăţenilor naţionalişti care habar n-au sau nu vor să ştie atitudinea reală a unor politicieni ardeleni faţă de Regat, în toată perioada interbelică. Ba unii se şi cred într-o misiune patriotică de ascundere a adevărului, un fel de minciună pioasă prin omisiune: dragă-Doamne, din motive de oportunitate patriotică ar trebui să nu-l spunem chiar dacă-l ştim. Şi tot tăcem, de o sută de ani tăcem, noroc că nu tac ei, ardeleniştii şi separatiştii şi aşa ne provoacă să ne documentăm şi să aflăm şi noi mai multe.

Ştiaţi că Maniu a fost şi el memorandist? A fost, doar că memorandumul lui (îl găsiţi mai complet şi aici, se numea „Memorandumul românilor din Ardeal, Banat, Crişana, Maramureş adresat M.S. Regelui Carol la 15 decemvrie 1938„) era adresat lui Carol al II-lea şi deplângea în decembrie 1938 (cu mai puţin de un an înaintea izbucnirii celui de Al Doilea Război Mondial!!!) soarta crudă a Ardealului sub asuprirea regăţeană:

Sire,
Timp aproape de o mie de ani, Românii din Transilvania şi Banat au îndurat toate suferinţele şi pierderile naţionale, pricinuite de jugul unei stăpâniri duşmănoase. Cucerirea străină le-a răpit ţinuturi întregi, cu pământul cel mai bogat şi roditor, singurul izvor de existenţă materială al unui popor agricultor; (…) Trei elemente au fost componentele de căpetenie ale ideologiei politice româneşti de peste Carpaţi: ideea naţională, dreptatea socială şi regimul democratic. Aceste trei principii, adânc împletite şi organic legate, formau în spiritul Ardealului şi Banatului o treime atât de strânsă, încât se confundau în acelaş mare ideal de eliberare, de unire şi de înălţare a naţiunei. (…)

Un stat românesc, fără democraţie şi fără dreptate socială pentru ţărani şi muncitori, ar însemna pentru ardeleni un naţionalism golit de o bună parte din conţinutul lui real şi ar fi continuarea vechilor nedreptăţi sub formă nouă, naţională. Tocmai de aceea conducătorii cari au convocat şi au condus adunarea de la 1 Decembrie 1918 la Alba-Iulia, proclamând principiul însuşi al unirei cu Ţara-mamă, au înscris în acelaş timp necesitatea celor două reforme fundamentale în însăşi revoluţia ce s-a votat, înţelegând ca ele să facă parte integrantă şi organică din textul ei istoric, pe care îl anexăm. Hotărârile de la Alba-Iulia nu au constituit o simplă enunţare de deziderate, ci un program politic precis la a cărui realizare s-a păşit cu hotărâre şi cu loială onestitate chiar a doua zi după adunarea de la Alba-Iulia. (…)

Guvernele care au urmat după Consiliul Dirigent au procedat întâi la distrugerea esenţei însăşi a vieţei politice, care este dreptul de vot. Practica monstruoasă a furtului de urne, pusă în aplicare şi repetată în mod sfidător la fiecare nouă guvernare, a deschis calea celorlalte abuzuri. Guverne cu totul lipsite de prestigiu şi de popularitate în aceste provincii au aruncat asupra Ardealului şi Banatului clientela lor politică. (…) Cu scurta întrerupere a guvernărilor naţional-ţărăniste, Ardealul şi Banatul au fost aruncate într-o atmosferă cu totul contrară concepţiei lor de viaţă. 🙂

O dureroasă deziluzie şi o chinuitoare descurajare au cuprins toate inimile în provinciile noastre. Aceste sentimente au fost şi mai mult agravate prin umilinţa ce au simţit, văzând cum dispare prestigiul şi simpatia de care se bucura poporul nostru în faţa tuturor străinilor. În loc de o nouă epocă de refacere materială şi de înălţare morală s-a continuat opera de umilire a provinciilor şi de pauperizare, înlăturarea elementului românesc ardelean şi bănăţean din funcţiunile publice imorale şi printr-un favoritism cu nimic justificat. (…) Sistemul centralist nu a înţeles aceea ce încă pentru Români a fost un principiu elementar de înţelepciune politică: metoda de asimilare treptată, fără procedări violente, a noilor provincii, prin respectarea tradiţiilor, a concepţiilor şi datinilor respective, prin descentralizarea serviciilor publice şi prin atragerea elementelor locale reprezentative şi de valoare la o colaborare activă în viaţa publică şi administrativă.  🙂 Aceste metode de înţelepciune politică au fost călcate în picioare faţă de o provincie care nu fusese, totuşi, cucerită, ci se unise printr-un act de liber entuziast consimţământ. Procesul de asimilare ar fi trebuit să se facă treptat şi cu prudenţă, nu numai spre a cruţa sensibilităţile, obiceiurile şi instituţiile înrădăcinate, dar şi spre a nu smulge florile odată cu buruiana, spre a nu distruge şi partea de tradiţii bune şi sănătoase, odată cu înlăturarea organizaţiei de stat şi a in fluenţelor străine. (…)

În general, Românii ardeleni şi bănăţeni, în loc de a spori forţa lor economică, se găsesc într-o situaţie inferioară faţă de trecut. Băncile ardelene, odinioară mândria acestei provincii, în plin progres înainte de război, astăzi sunt doborâte la pământ. Preoţimea, intelectualitatea, partea mai înstărită a ţărănimii au suferit pierderi de miliarde. (…)

În privinţa celor din memorandum (în forma lui completă) e de discutat în ce măsură sunt sau nu reale, dacă ar fi să ne luăm după surse alternative precum Ion Rusu Abrudeanu, plângerile nu sunt întemeiate.

De exemplu, găsim acolo plângerea că majoritatea magistraţilor din Ardeal sunt regăţeni. Dar cum să fie, când Ardealul era de-abia unit de 20 de ani, iar magistraţii dinainte au fost austro-ungari? Cum putea Regatul să lase Ardealul pe mâna unor magistraţi austro-ungari, când vedem astăzi, zi de zi, puterea extraordinară a magistraţilor? Ar fi fost ca şi cum nu s-ar fi făcut nicio unire!

Mi s-a părut amuzant pasajul acela subliniat cu roşu conform căruia doar guvernările PNŢ au fost întreruperi ale acestei atmosfere contrare concepţiei de viaţă a românilor din fostul Imperiu Austro-Ungar. Cu alte cuvinte, Unirea e bună, numai cu condiţia să fie PNŢ la guvernare. 🙂

Aceste plângeri ale românilor ardeleni şi bănăţeni au fost în parte legate de regimul dictaturii regale care a afectat toată ţara, nu doar Ardealul şi Banatul (administraţia militarizată cu primari numiţi, nu aleşi şi prefecţi ofiţeri), iar faptul că Maniu le tratează ca pe o ocupaţie militară a Ardealului, când regimul era general, pe tot teritoriul ţării, este lamentabil. În 1938, el rămânea doar ardelean, Regatul pare că nu-l interesează.

Chiar dacă problemele semnalate în memorandum ar fi fost reale şi plângerile întemeiate, să faci memorandumul acela în care să pui problema în asemenea termeni, cu mai puţin de 1 an înaintea izbucnirii celui de Al Doilea Război Mondial, în plină ascensiune a fascismului, cu Ungaria hortistă în coastă, a fost un gest politic penibil, de om lipsit de viziune. Este clar că Maniu şi ceilalţi români din fosta Austro-Ungarie care au semnat memorandumul nu au înţeles deloc vremurile în care trăiau şi nu aveau vreo bănuială sau intuiţie, în decembrie 1938, că ar putea urma ceva deosebit. Sau poate doar nu le-a păsat.

În orice caz, acum li se poate răspunde că unii dintre ei n-au mai avut multă vreme de suferit oprimarea regăţeană: a venit anul 1940 şi în Ardealul de Nord i-au eliberat Hitler şi Horthy de jugul românesc!

Cu privire la propaganda ardelenistă de astăzi este remarcabil cum Memorandumul este cenzurat în multe publicaţii online de orice conţinut care nu convine. Sunt epurate din textele publicate de Citynews, Vestul sau Neuerweg  toate plângerile lui Maniu privind tratamentul privilegiat al minorităţilor nationale de pe teritoriul fost austro-ungar, aplicat de Bucureşti, în raport cu tratamentul aplicat românilor de acolo, încât cititorul, inclusiv subsemnatul, este usor indus în eroare, noroc că am confruntat mai multe surse.

Ion Rusu Abrudeanu povesteşte în „Păcatele Ardealului față de sufletul vechiului Regat” despre „dispariţia matadorilor naţionalişti din arena politică” maghiară imediat după declanşarea Primului Război Mondial. Printre „matadorii naţionalişti” îl numară şi pe Maniu.

Dispăreau nu că le-ar fi făcut cineva ceva ci pentru că, în viziunea lui Abrudeanu, erau colaboraţionişti sau loialişti habsburgici şi nu mai puteau face politică naţională în condiţiile în care, prin asta, slăbeau Austro-Ungaria. Nu voiau să apară ca parte a unei mişcări de rezistenţă ci, dimpotrivă, făceau paradă de loialism faţă de coroană şi patria maghiară.

„Membrii comitetului national dispăreau şi ei încetul cu încetul din arenă, ca făina orbului. Alex. Vaida, după reîntoarcerea dela Bucureşti, plecase la Viena şi apoi în Elveţia, sub pretextul de a-şi îngriji prin sanatorii sănătatea-i pretinsă sdruncinată.

Iuliu Maniu se retrăsese la Blaj, unde fusese declarat functionar al mitropoliei, spre a nu fi încorporat şi trimis pe front, corvada de care totuşi n’a scăpat în 1915, când a fost înrolat în artileria grea şi dus să lupte pe frontul italian la Isonzo şi – se zice – câte-va zile, în 1917, si pe frontul Moldovei.

Mărturisesc, m’am străduit mult să aflu dacă, într’adevăr, d. Iuliu Maniu a luptat şi pe frontul Moldovei, adică împotriva României, dar mi-a fost imposibil să mă documentez, deşi mulţi dau faptul ca cert, indicând chiar nume de soldaţi, cu cari ar fi luptat cot la cot. Singura declaraţie publică în această privinţă am găsit-o în volumul «13 Männer regieren Europa» (13 bărbaţi stăpânesc Europa) de dr. Fritz Klein, sas din Ardeal şi ziarist la Berlin, care la pag. 90 a cărţii sale spune că «d. Maniu, care era ofiţer de rezervă cesaro-crăiesc, fără să desvolte o activitate politică ofensivă, a luptat pe frontul Puterilor centrale şi că prăbuşirea l’a ajuns pe frontul de sud.”1

Abrudeanu face în această carte acuzaţii grave la adresa lui Maniu şi în special Vaida Voevod:

„Din studiul istoric ce urmează şi actele care îl însoţesc, cititorul va vedea cât suflet, cât nobil avânt şi câte jertfe a pus în toate vechiul regat ca să ajungem la marea apoteoză a României Mari de azi, apoi cum nici-odată d-nii Maniu şi Vaida n’au cerut să fie desrobiţi, urmârind şi azi în taină să se rupă dela sânul patriei mame, şi însfârşit motivele de înalt ordin moral şi naţional pentru care imensa majoritate a românilor ardeleni, stabiliţi mai demult în vechiul regat, sunt adversarii cei mai dârzi ai direcţiei nenorocite imprimată partidului naţional de către cei doi Herostraţi*: dr. Iuliu Maniu şi dr. Alex. Vaida.”2
_____
*Herostratus – incendiatorul templului Artemisei din Efes (una dintre cele 7 minuni ale lumii antice), care a făcut-o din dorinţa de faimă şi de a-i rămâne numele în istorie (wish granted!).

___________________

1Ion Rusu Abrudeanu, Păcatele Ardealului faţă de sufletul vechiului Regat, Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 1930, pp. 209-210

2Ibidem, p. 20

Atestarea comunei Viziru, Brăila, în „Memorii istorice şi geografice despre Ţara Românească”de Friedrich Wilhelm Bauer

Lucrarea lui Bauer, „Memorii istorice şi geografice despre Ţara Românească” , publicată în franceză la Leipzig în 1778, contine o menţiune privind comuna Viziru, una dintre cele mai mari din jud. Brăila, asupra căreia mă opresc pentru că sunt brăilean.

Comuna, numită de Bauer în original „Kisla de Vizir” („Câşla Vizirului„) era un târguşor de la marginea raialei Brăila, despre care aflăm că era apanajul unei sultane, nu ştim care:

„Câşla Vizirului era un mare târguşor cuprins în raiaua Brăilei.

Odinioară, era despărţit de principat, dar din cauza marilor neajunsuri care au decurs de aici, a fost alipit din nou în 1765 cu titlu de fief şi cu condiţia că se vor plăti, în fiecare an, 25000 lei vistieriei sultanei, care are drept de apanaj asupra acestui târguşor, şi 35000* lei nazirului Brăilei.”1

________________

*în ediţia în franceză publicată în 1778, scanată şi disponibilă online am găsit 3500 lei nazîrului Brăilei, nu 35000. S-ar putea să fie greşeală de tipar în ediţia română din care citez.

Potrivit lui Bauer, la 1763, încă în componenţa raialei, Câşla Vizirului era formată din 1440 de familii.

_______________________________
1Jean-Louis Carra, Istoria Moldovei şi a Ţării Româneşti. Memorii istorice şi geografice despre Ţara Românească publicate de M. de B***, ed. Institutul European, Iaşi, 2011, p. 176