Mituri ardeleniste (II): Regatul trăieşte pe seama Ardealului. S-o credeţi voi, mincinoşilor!

Scriam acum câţiva ani (mitologie … partea I) despre mitologia ardelenistă, unul dintre miturile cele mai persistente printre românii ardeleni fiind acela că restul ţării trăieşte pe spinarea lor.

În articolul din 2014 spre care am dat link mai sus, îmi exprimam surprinderea plăcută produsă de un articol al lui Aligică din Revista22, „Economia Romaniei interbelice: mit sau tabu?1. În acest articol, Aligică arată cu cifre cum, după unirea din 1918, evoluţia economică a României a fost nefavorabilă, decalajul de dezvoltare dintre România Mare în 1938 şi Occident (sau chiar Japonia) fiind mult mai mare decât acela dintre Vechiul Regat şi aceleaşi ţări în 1913 sau 1914. Asta deşi, conform miturilor cu care se hrăneşte făloşenia ardeleană, Regatul era mai sărac şi s-a îmbogăţit prin jefuirea Ardealului.

În ultimul timp am mai dat peste articole în acelaşi spirit.

Valentin Lazea, economist şef BNR, arăta la „Foreign Investors Summit” că:

„Contextul ultimilor 100 de ani este următorul: în 1913 România mică, deci fără Transilvania și Basarabia și provinciile ulterior alipite, România mică deci avea un PIB pe locuitor la paritatea puterii de cumpărare echivalent cu 67% din media europeană de atunci, conform profesorului Murgescu, care are a publicat extensiv pe această temă. În 1938 am pierdut o bună parte din această poziție. România mai avea 51% din media europeană, iar în anii comunismului, deși s-au încercat pași prin industrializarea forțată, prin încercarea de modernizare a economiei, a scăzut la 32%, tocmai pentru că economia comunistă are niște racile inerente, fundamentale, legate de nepromovarea inovației și nepermiterea spiritului antreprenorial. În 2000, după primii 10 ani de tranziție, scăzusem la 26% din media Uniunii Europene. Astăzi, mai precis la sfârșitul anului trecut, în 2016, PIB-ul pe locuitor la paritatea puterii de cumpărare a ajuns din nou la 59% din media Uniunii Europene. Deci putem spune că după un secol România a revenit la același nivel de dezvoltare relativă față de celelalte țări”2

Prezentarea lui Lazea a avut loc în cadrul summitului menţionat în 31.10.2017 şi se poate descărca pdf-ul în engleză de aici. Cât o mai fi disponibil, că pe internet materialele au obiceiul să dispară şi nu aş vrea să-l descarc şi să-l postez că mi-e teamă de probleme de copyright.

Aşadar, în 1938, după ce noi, regăţenii, am jefuit zdravăn Ardealul, România Mare avea un PIB/locuitor de 51% din media europeană, în timp ce România mică – Vechiul Regat – avea un PIB/locuitor de 67% din media europeană în 1913!

Păi am trecut printr-un război mondial chipurile câştigat ca să ajungem mai săraci şi înjuraţi în ţara noastră de nişte îngâmfaţi de peste Carpaţi, care ne acuzau – culmea! – că îi jefuim deşi evident România Mare era „dodoloaţă” doar geografic, nu şi la buzunar. La buzunar, România Mică părea mai dodoloaţă în 1913, în comparaţie cu media europeană.

În altă parte, şi anume pe interesantul site analizeeconomice.ro, am găsit o analiză la nivelul anului 2015 privind PIB-ul pe regiuni istorice.

Cum mă şi aşteptam, cel mai mare PIB/locuitor nu era al Ardealului sau mai exact spus al fostelor teritorii ungureşti, numite în sens larg Transilvania. Cel mai mare PIB/locuitor este al Ţării Româneşti. Potrivit autorului, Ţara Românească era la ora aceea singura regiune istorică ce contribuia la PIB-ul României într-o proporţie mai mare decât ponderea populaţiei în total – 45% din populatie şi 54% din PIB.3

Calculele ardeleniste se bazează de obicei pe eliminarea din calcul a Bucureştiului – tocmai a urâţilor mitici. Căci miticii produc prea mult şi le strică basmul.

Dar Bucureştiul nu este insula zburătoare Laputa din ţara Balnibarbi. Bucureştiul este în Muntenia şi este capitala vechii Ţări Româneşti, formaţiunea statală în jurul căreia s-a coagulat Statul Român, fie că le place ardelenilor, fie că nu.

Am făcut şi eu la repezeală, în seara asta (08.12.2017), propriile calcule privind PIB-ul pe regiuni istorice în anul 2010, pe baza indicatorilor de statistică teritorială ediţia 2013 publicaţi pe site-ul Institutului National de Statistică. Ediţia e 2013 dar ultimele date sunt din 2010.

Materialul intitulat „Repere economice şi regionale: statistică teritorială. 2013” este în format pdf, dar are 470 de pagini şi nici nu ştiu dacă e voie să-l postez aici. Important este că la capitolul „Conturi naţionale – Produsul intern brut”, găsim PIB-ul din 2008, 2009 şi 2010 pe macroregiuni, regiuni şi judeţe4. Eu am calculat totalurile pe regiuni istorice pentru anul 2010.

Calculul a fost complicat de Regiunea Sud-Est, care cuprinde două judeţe din Moldova (Galaţi şi Vrancea) şi patru din Muntenia (Constanţa, Tulcea, Ialomiţa, Brăila, Buzău).

Structura PIB pe regiuni istorice mi-a ieşit aşa, pentru 2010:

Fostele teritorii ungureşti: 171.395,9 mii lei (32,73%)

Moldova: 72.379,3 mii lei (13,82%)

Ţara Românească: 279.261,4 mii lei (53,33%)

Extra-regiuni (platformă continentală, ambasade, etc.): 653,7 mii lei (0,12%)

Total: 523.690,3 mii lei.

Aşadar, nu doar că fostele teritorii ungureşti (Transilvania în sens larg, nu doar Ardealul) nu produceau împreună în 2010 mai mult decât vechea Ţară Românească. Ţara Românească producea singură 53% din PIB-ul total al ţării.

În felul acesta, am coroborat în mod independent datele de pe site-ul analizeeconomice.ro, care constată pentru 2015 practic aceeaşi pondere în PIB-ul României a Ţării Româneşti (54%).

Dar, cum zice americanu’: it gets better!

Sa eliminăm Bucureştiul din calcul.

Muntenia propriu-zisă fără Oltenia, fără Dobrogea şi fără Bucureşti (adică Regiunea Sud Muntenia, plus Brăila, Buzău şi Ilfov), realiza în 2010 un PIB mai mare decât Ardealul propriu zis, fără Banat, Crişana, Maramureş şi Satu Mare(adică Regiunea Centru plus Bistriţa-Năsăud, Cluj şi Sălaj).

Muntenia propriu-zisă fără Bucureşti,  producea un PIB de 93.021,9 mii lei, faţă de 90.397 mii lei cât producea Ardealul propriu-zis.

Ţara Românească (adică Muntenia plus Oltenia şi Dobrogea) fără Bucureşti realiza în 2010 un PIB de 160.544,6 mii lei, doar cu 6,33% mai mic decât fostele teritorii ungureşti (Transilvania, Banat, Crişana, Maramureş, Satu Mare) (171.395,9 mii lei).

Dar, după cum am arătat, nu există niciun motiv real pentru a extrage Bucureştiul din Muntenia. În afară de acela că strică basmele ardeleniste.

Deci, aşa îi jupuiau miticii pe ardeleni în 2010.

_________________
1Dragoş Paul Aligică, Economia Romaniei interbelice: mit sau tabu? în: Revista22, 19.07.2011, < https://www.revista22.ro/font-colorblackeconomia-romanieibr-interbelice-mit-sau-tabufont-10951.html >, 08.12.2017
2Răzvan Marinescu, Am ajuns de unde am plecat. BNR: România, la același nivel economic ca acum 100 de ani în: Activenews.ro, 02.11.2017, <https://www.activenews.ro/economie-finante-banci/Am-ajuns-de-unde-am-plecat.-BNR-Romania-la-acelasi-nivel-economic-ca-acum-100-de-ani-147185>, 08.12.2017
3Cât au contribuit judeţele şi regiunile istorice la PIB în 2015 în: analizeeconomice.ro, 26.12.2015, <http://www.analizeeconomice.ro/2015/12/cu-cat-au-contribuit-judetele-si.html>, 08.12.2017
4Institutul Naţional de Statistică, Repere economice şi sociale regionale: Statistică teritorială. 2013 în: http://www.insse.ro, <http://www.insse.ro/cms/files/publicatii/Statistica%20teritoriala/Statistica%20teritoriala%202013.pdf>, 08.12.2017, p. 285

Anunțuri

Legenda e o făcătură: Traian nu alerga după Dochia, amorezat!

Legenda surorii sau în alte versiuni a fiicei lui Decebal, Dochia, care îi căzuse cu tronc lui Traian şi, de frica lui, s-a transformat în stană de piatră, nu poate fi adevărată: Traian avea alte preferinţe!

Virtutea Dochiei era în singuranţă din partea lui.

Bisexualitatea era răspândită în rândurile înaltei societăţi romane, dar chiar şi acolo, Traian se pare că ieşea în evidenţă prin preferinţa pronunţată pentru bărbaţi.

Unul ca Pylades, actorul de pantomimă, de care Traian era îndrăgostit1, avea motive să-şi facă griji. Dar nu Dochia.

Scena XXX de pe Columnă înfăţişează capturarea unei femei dace de rang înalt, probabil sora lui Decebal, nu e o scenă de dragoste, e luare de ostatici.

A nu se înţelege în spirit boist sau rollerian că legenda Dochiei e neapărat un fals de dată recentă: ea ar putea data chiar şi din Antichitate, provenită de pildă dintr-o încercare de a cosmetiza imaginea împăratului în privinţa orientării sexuale.

Nu am reuşit să identific sursa legendei, să pot spune că a fabricat-o x sau y la data cutare.
___________________________________
1Iosif Constantin Drăgan, Noi, tracii. Istoria multimilenară a neamului românesc, vol. I, ed. Scrisul românesc, Craiova, 1976, p. 302

Familia în viziunea haznalei umane – CTP

E clar de mult că cetepeul scrie sau zice orice pentru bani, iar opiniile formatorului de opinie manifestă, precum cererea în economia politică, elasticitate în funcție de preț.

Probabil UM Digi24 i-a comandat o campanie împotriva familiei şi în favoarea homosexualității.

Totuşi, prin declarațiile despre copii, conform cărora doar ratații şi frustrații fac copii, CTP a coborât mai jos decât impunea condiția lui de scribălău cumpărat:

„CTP a afirmat la Digi 24, referindu-se la natalitate, că oamenii fac copii când au un grad ridicat de insatisfacție față de existența lor. În opinia acestuia, cu cât oamenii sunt mai mulțumiți de viața lor, cu atât sunt mai puțin dispuși să aibă copii.

„Copiii se fac pentru părinți. Dacă îmi spuneți mie că cei care fac copii au în cap perpetuarea speciei sau demografia României… O să vă spun ceva greu de înghițit. Oamenii fac copii când au un grad ridicat de insatisfacție în legătură cu propria lor existență în această viață”, a spus Cristian Tudor Popescu.”

Mai departe, CTP mai emite un posibil mobil al conceperii de copii:

„Într-o ţară că Finlanda, bătrânii nu au nevoie de copii, n-au nevoie de toiagul bătrâneților lor. Au bani din pensie. „

În concluzie, în viziunea lui Cristian Tudor Popescu, pot exista doar trei motive de a face copii: frustrarea (?!), perpetuarea speciei şi a națiunii sau planificarea financiară – dorința de a-şi asigura toiagul la bătrânețe.

Dragostea nici măcar nu-i trece prin minte ca motiv de a face copii. Doar calculul sau frustrarea.

Ai crede că omul ăsta nici nu ştie cum se fac copiii. Fiind el însuşi „coautorul” unor copii, din câte am citit, parcă ar crede că pe-ai lui i-a adus barza. Sau i-o fi adoptat?

Poate nu toată lumea, mai ales nu toți bărbații, fac copii pentru că îi iubesc şi îşi doresc musai să crească un copil. Dragostea de copii apare odată cu ei, dacă nu a fost dinainte. Au această calitate, să trezească iubirea în sufletul omului care nici nu se credea capabil de sentimente atât de intense. O scriu din experiență – nici nu credeam că am asta în mine: s-a născut şi a crescut o dată cu copilul meu.

Departe de ideile cetepeului, dacă aveam mai mulți bani şi eram mai tineri, mai făceam unul. Dar tocmai posibilităţile materiale modeste ne împiedică, nu ne determină, să facem mai mulţi.

Dar dacă iubirea de copii e prea mult pentru CTP, măcar iubirea de femei ar trebui s-o priceapă (sau nu?).

Ca bărbat (sau poate nu?), cetepeului nici nu-i trece prin minte că poți să-ți iubeşti femeia şi să vrei de aceea copii cu ea. Mă întreb ce-or zice nevastă-sa şi copiii lui despre declarații atât de ucigătoare la adresa lor?

Sau, reducând totul la un vulgar erotism pe care şi homosexualii ar trebui să-l înțeleagă, grădinarului destoinic poate îi place să-şi ude grădina, care rodeşte copii?

Să nu cunoască CTP-ul yin-yangul orgasmic, paroxismul posesiunii mulate pe abandon? Să nu fi trăit tsunami-ul senzorial stârnit de posedarea femeii care ți se abandonează?  Păi din chestia asta ies copii, nu din planuri pentru bătrânețe, frustrări şi preocupări demografice.

Flaccus, romanul de la numele căruia NU vine cuvântul „valah”

Greu de găsit pagini mai proaste şi pline de incultură despre istoria românilor decât acelea din presă, si încă din presa mainstream.

Deja am scris despre unul dintre falşii demitizatori de pe hotnews, Eugen Istodor, precum şi despre inexistenta tracomanie a programului PCR din 1974 , „demascată” de Andreea Lupşor pe site-ul historia.ro. Nu mai vorbim de faimosul şi odiosul Sabin Gherman, mai nou recrutat de nu mai puţin odioasa Românie Liberă: omul potrivit la locul potrivit!

Din „paginile” electronice al „Adevărului” aflăm că la originea exonimului nostru – „valah” – ar sta romanul „Flaccus”. În finalul unui articol sinuous din care nu înţelegi până la urmă originea termenului „valah”, dar care precizează totuşi, în mod corect, că „valah” e un exonim niciodată utilizat de românii înşişi, aflăm că:

„(…) despre misteriosul Flaccus, istoricii nu au găsit referinţe istoriografice cu privire la existenţa sa, fiind fie rodul imaginaţiei cronicarilor fie un comandant obscur care a încercat să preia puterea în Balcani în timpul anarhiei militare.”1

Zău?

Ia de-aici, de la Hadrian Daicoviciu:

„Peste trei ani însă, Troesmis (Igliţa) e pe neaşteptate atacată şi cucerită de daci şi iarăşi romanii sunt nevoiţi să intervină. L. Pomponius Flaccus, prefectul litoralului pontic, recucereşte cetatea.”2

Acest L.Pomponius Flaccus se potriveşte şi pare a fi cel descris de wikipedia în franceză ca legat al provinciei Moesia şi consul roman în anul 17 e.n.:

En 17, il a gagné sa nomination comme consul de Rome en proposant que la date du suicide du préteur Marcus Scribonius Libo soit célébrée chaque année comme journée nationale d’action de grâces. Il a ainsi acquis la faveur de Tibère qui venait de contraindre ce dernier au suicide en l’accusant de sédition.

En 18, il a été nommé légat de la province romaine de Mésie dans les Balkans, qui a ensuite été abandonnée aux Daces. En 32, après la chute de Séjan, Tibère vieillissant l’a nommé légat de Syrie, simplement parce qu’il a été « l’ami le plus agréable » au cours d’une deuxième journée de beuverie.”3

Cariera ulterioară a acestui Pomponius Flaccus, care aproape sigur este chiar cel care ne-ar fi dat nouă numele, i-a călăuzit paşii în Siria, unde a fost pentru scurtă vreme protectorul lui Irod Agrippa, nepotul biblicului Irod Antipa.

Dealtfel, în afară de gafa finală, articolul lui Cosmin Pătraşcu Zamfirache este rezonabil şi în total divorţ cu titlul. În afară de afirmaţia greşită cum că Flaccus nu ar fi un personaj istoric, textul articolului e corect şi contrazice titlul în totalitate.

Îţi face impresia că subminarea identităţii naţionale a românilor prin „demitizare”,  prin „demascarea” pretinselor minciuni ale istoriei naţionale, este politica editorială „open mind” a ziarului, iar autorul a publicat un text rezonabil sub un titlu conform liniei editoriale, păcălind noua cenzură corectă politic.

Încă din sec. al XVIII-lea, în lucrarea „De neamul moldovenilor„, Miron Costin demontează această teorie asupra originii termenului „valah”:

„Așa însemnează acéste stihuri ale acelui dascal, pomenindŭ pre acel Fleac*, căruia numele la Istoriile Râmului ieste Fulvius Fleacus** consul, precum chiema ei pre atuncea hătmăniile lor. Și de acéste stihuri s-au legatŭ întâi acela Eneas Silvii și după dânsul și alții. Și între acéia aflŭ și eu pre Uréche, săracul, următoriŭ: să fie numele acestor țări, vlah, de pre acela Fleac, hatmanul Râmului; căruia lucru Carion istoricul stă împrotivă și cu dânsul și Topéltin de Mediiași, anume zicândŭ deșchis: Ceia ce au scris că numile vlah acestuia neam, adecă al Moldovei și al munténilor, ieste de pe hatmanul Râmului Fleac, basne suntŭ.

Eu încă cei partea mea cu dânșii, cu acești doi țiu pentru acéste doveade, care deșchis ți-am scris, cum toată lumea zice italianului așa cu un nume și noao pănă astăzi. Și acel Fleac, de au bătut războaie cu tătarii, pre Dunăre, iară la discălicatul țărâlor acestora, nici o treabă nu are, care suntŭ după Fleac discălicate, de Traian, împăratul Rămului, din Țările Vlohului, adecă a Italiei, fără numai va zice cineva că italianii acestŭ nume vlah au dobândit după Fleac, care lucru n-am cetitŭ nici la o istorie a Râmului și de Italiia. Alte chipuri și capete au avut Italiia mai vestite și mai vechi decât acela Fleacŭ; cum ar fi luat Italiia nume de la acéla?”4
_____________________
*Flaccus
**unul dintre „cognomenele” sau supranumele gintei Fulvia. „Fulvius” este numele ginţii care purta acest cognomen.

Indiferent dacă Fulvius Flaccus al lui Costin şi Pomponius Flaccus al lui Daicoviciu sunt sau nu una şi aceeaşi persoană, este clar că Flaccus este un personaj istoric cât se poate de real, chiar dacă nu de la numele lui se trage numele de „valah” pe care ni l-au dat alţii.

____________________________
1Cosmin Pătraşcu Zamfirache, Cine a fost Flaccus, misteriosul personaj aflat la originea cuvântului „valah“. Apoi, termenul „a alunecat“ înspre „român“ în adevarul.ro, 5 septembrie 2015, <http://adevarul.ro/locale/botosani/cine-fost-flaccus-misteriosul-personaj-aflat-originea-cuvantului-valah-apoi-termenul-a-alunecat-inspre-roman-1_55e98908f5eaafab2c403f77/index.html>, 17.09.2017
2Hadrian Daicoviciu, Dacii, coll. Biblioteca pentru toţi, Editura pentru literatură, Bucureşti, 1968, p. 137
3Lucius Pomponius Flaccus în fr.wikipedia.org, <https://fr.wikipedia.org/wiki/Lucius_Pomponius_Flaccus>, 17.09.2017
4Flaccus în: en.wikipedia.org, <https://en.wikipedia.org/wiki/Flaccus>, 23.09.2017

Unul dintre „triburile pierdute” ale românilor – românii transnistreni. Bolohovenii. Români cazaci şi români sovietici. Edisanul românesc. Uniunea moldo-ucraineană sub Duca-vodă.

Multă vreme, de fapt până de curând, am crezut că Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească a fost doar o entitate artificială creată în cadrul Ucrainei pentru a sprijini revizionismul sovietic interbelic, mai exact pentru a menţine în viaţă visul reintegrării Basarabiei în Imperiul Rus, devenit Sovietic.

La fel, am crezut că Transnistria a fost alipită ulterior Moldovei pentru a modifica în favoarea slavofonilor echilibrul etnic din Republica Sovietică Socialistă Moldovenească, iar ulterior folosită pentru a păstra această ţară pe orbita Moscovei.

Dar cum omul cât trăieşte învaţă, am aflat şi eu că, în realitate, populaţia autohtonă a Transnistriei era românească (moldovenească), cu o densitate mai mare între Bug şi Nistru şi rărindu-se pe măsură ce te îndrepţi spre est, fiind semnalată populaţie românească şi dincolo de Nipru, dar rară.

Ruşii au ajuns la Nistru abia în 1792, prin anexarea Edisanului (sau Ucraina Hanului) în urma Păcii de la Iaşi. Edisanul se afla în partea de sud a ţinutului dintre Bug şi Nistru, de fapt dintre Nipru şi Nistru. Anul următor au anexat şi Podolia, ca şi Ucraina de pe Malul Drept cu ocazia împărţirii Poloniei, preluând astfel şi nordul Transnistriei.

Dacă în Podolia existau ruteni, populaţia Edisanului, rară dealtfel, era tătărească şi românească (dar tătarii au fost izgoniţi după cucerirea ţaristă).

Asta nu înseamnă ca stăpânirea moldovenească se întindea până la Nipru, aşa cum susţin diverşi extremişti care întrec până şi istoriografia perioadei antonesciene, când România ocupa efectiv Transnistria până la Bug.

Extremiştii de azi îl acuză de trădare pe Cantemir pentru că i-ar fi cedat lui Petru cel Mare „teritoriile moldoveneşti” întinse până la Nipru. De exemplu, din ziarul Naţiunea, sub semnătura lui Ion Stoica, aflăm că:

„O parte din istoricii români,în special cei din Republica Moldova,aduc acuzaţii şi mai grave lui Dimitrie Cantemir afirmând că la vremea aceea, Moldova se întindea până la Nipru, «trădătorul Cantemir cumpărând favorurile lui Petru şi intrarea ruşilor în război prin cedarea teritoriilor de peste Nistru», fapt discutabil. Se admite (şi pe deplin întemeiat), că textul tratatului , încheiat cu trei secole în urmă , a fost elaborat de Dimitrie Cantemir şi remis lui Petru I de către trimisul Moldovei Ştefan Luca.”1

Alexandru Boldur clarifică această problemă în 1943, deci în plin regim antonescian. Faţă de susţinerile unui oarecare E. Diaconescu, autor din perioada respectivă (nu ştiu dacă istoric), care argumenta cum că autoritatea moldovenească se întindea mult peste Nistru, Boldur scrie că:

„Domnii Moldovei şi unii boieri aveau peste Nistru proprietăţi asupra pământului cu aşezări omeneşti (sate, oraşe). Aceasta nu înseamnă că ei exercitau pe acest teritoriu şi jus dominii, dreptul public al autorităţii. (…)

Jus Valachium* este un drept, pe care îl respectau ţările străine pentru românii aşezaţi în ele ca un drept consuetudinar**, dar aceasta nu înseamnă, că domnitorii români puteau aplica în ţările străine jus valachium.”2
______________
*cunoscut şi ca jus valachicum
**nescris, cutumiar

Boldur mai invocă cronica lui Miron Costin:

„E suficient să deschidem cronica lui Miron Costin (ed. Kogălniceanu, vol. I, p. 282) şi să citim pasajul cu privire la o înţelegere turco-poloneză din timpul lui Alexandru-Vodă (1620-1621), fiul lui Ilieş-Vodă: Se puneau Semnele hotarelor la câmpii Oziei*, despre Tighina. E clar, deci, pe unde trecea graniţa valahă la începutul secolului al XVII-lea.**”3
______________
*Oceacov
**pe Nistru la Tighina

Dar, dincolo de faptul că, la data anexării ruseşti a Transnitriei sau pe vremea lui Cantemir, autoritatea administrativă a domnilor Moldovei pe malul stâng al Nistrului se rezuma la câteva sate, asta nu înseamnă că nu erau români acolo sau că nu au fost perioade în care situatia a fost diferită.

După cum spunea Ion I. Nistor, „frontiera politică de la Nistru n-a împiedicat pe Români a trece, în scurgerea vremurilor, din felurite nevoi peste ea şi a cuprinde pămînturile întinse de dincolo de acest fluviu, împingând hotarul etnic al neamului nostru departe spre răsărit, pînă la Bug şi chiar dincolo de acest rîu pînă spre Nipru.4

Probabil cea mai veche populaţie românească dincolo de Nistru (la nord) au fost bolohovenii (sec. XII-XIII), care sunt amintiţi în cronici războindu-se cu principele galiţian (cneazul Haliciului) Daniil.

Printre argumentele românităţii bolohovenilor invocate de Boldur şi în general de istoricii români, dar nu numai, se numără:

  • etnonimul, apropiat de acela al românilor (valahi):

„(…) să cauţi o denumire rusească pentru cuvântul «bolohoveni» şi să insişti că el se trage de la numele unei plante, pe când alături, în vecinătatea apropiată, exista un popor, pe care ruşii, ucrainenii şi polonezii îl denumiau valahi şi blahi, (…) e cel puţin bizar.”5

  • toponimia românească în jurul aşezărilor bolohovene;
  • atitudinea binevoitoarea a bolohovenilor faţă de tătari şi ostilă faţă de cneazul galiţian Daniil;
  • atitudinea lui Daniil faţă de bolohoveni, cărora le-a ars oraşele şi le-a distrus din temelii, atitudine atipică faţă de o ţară rusească.

Totodată, Boldur arată că nu exclude originea bolohoveană a căzăcimii, care a avut în perioada sa timpurie legături strânse cu moldovenii, inclusiv conducători moldoveni:

„În lumina acestei ipoteze îşi găseşte explicaţia şi un fenomen pe care demult l-au semnalat învăţaţii ruşi, anume că, cîntecele româneşti, precum şi credinţele populare, obiceiuri şi rituri, au o mare asemănare cu folklorul ucrainean.6

Una dintre excepţiile de la regula frontierei politice de pe Nistru a fost cucerirea moldoveană a Oceacovului (în estuarul Niprului şi Bugului) în 1455 în vremea lui Petru Aron, pe atunci o cetatea nouă fondată de genovezi numită Illex sau Lerici. Întregul episod al cuceririi Oceacovului, numit pe atunci Lerici, este relatat de Ion I. Nistor7 în „Românii transnistrieni„, lucrare publicată la Cernăuţi în 1925 de Institutul de arte grafice şi editura „Glasul Basarabiei” şi inclusă în antologia „România transnistriană” (ed. Semne, Bucureşti, 1996) coordonată de Florin Rotaru.

Pe scurt: fraţii genovezi Senarega construiseră la gurile Niprului şi Bugului (au estuar comun) o fortăreaţă. Printre afacerile fraţilor Senarega se număra şi negoţul cu sclavi moldoveni – sclavia albă ascunsă sub preş sau pur şi simplu negată de neomarxiştii Antifa sau SJW (social justice warrior).

În cadrul acestui negoţ, fraţii Senarega răscumpăraseră 14 moldoveni de la tătari şi cereau pentru ei 3400 de galbeni lui Petru Aron. Cum suma i se păru prea mare voievodului moldav şi prizonierii erau ţinuţi în cetatea Lerici, 60 de români din Cetatea-Albă, travestiţi în pescari, pătrund în cetate şi o cuceresc, prin ceea ce am numi azi o operaţiune de comando.

Cetatea a rămas moldovenească până când a fost luată de han, odată cu Caffa şi Mangopul, în 1475. Dealtfel, şi Caffa era păzită de români. Încă de pe vremea lui Alexandru cel Bun, un oarecare Iacov (Iacobinus Valachus) era tocmit de genovezi pentru paza Caffei.8

Potrivit lui Ion I. Nistor, în vremea lui Ştefan cel Mare, străjerii Caffei, orguxiii, se numeau Radu, Stoica, Dumitru, Stanciu şi erau recrutaţi mai ales dintre moldoveni, dar şi munteni.

Deşi Oceacovul a căzut în mâna tătarilor în 1475, a păstrat populaţia moldovenească. În 1639, călugărul italian Niccolo Barsi de Lucca trece prin Oceacov în 1639 şi atestă prezenţa valahilor printre populaţia din împrejurimi. În 1709, Daniil Krmann, însoţind armata în retragere a lui Carol al XII-lea al Suediei, atestă şi el că Vozia (Oceacov) era locuită mai ales de valahi, apoi de tătari, greci, turci şi că acolo se bea vin valah.9

O altă excepţie de la regula graniţei politice de pe Nistru a fost reprezentată de un hrisov al lui Ioan Vodă cel Cumplit, care în 1574 s-a socotit îndreptăţit să împroprietărească un supus pe malul stâng al Nistrului – documentul se referă la la Oxintia, Malovata, Ocşia, Peştera (pe malul drept) dar şi la un loc pentru patru mori pe malul stâng.10 

Tot Ioan Vodă cel Cumplit numea Transnistria: Ţara noastră dincolo de Nistru a Moldovei.11

Oraşul Movilău, actualmente în Ucraina, a fost fondat de Ieremia Movilă în Polonia, pe o mosie proprie de acolo. Oraşul a devenit un focar al ortodoxiei în Podolia, funcţionând acolo şi o tipografie românească, după spusele lui Alexandru Boldur.12

Legăturile dintre moldoveni şi cazaci sunt bine atestate de cronici, mulţi cazaci fiind de fapt moldoveni, adică etnici români din Transnistria.

Poate nu degeaba numea Ioan Vodă cel Cumplit Transnistria „ţara noastră de dincolo de Nistru a Moldovei” , având în vedere că faimosul Ioan sau Nicoară Potcoavă, atamanul de cazaci, care stăpânea peste Nistru, era fratele lui. Wikipedia îl dă printre conducătorii Ucrainei. Nicoară Potcoavă cucereşte pentru scurtă vreme şi tronul Moldovei (1577), urmat de fratele său Alexandru Potcoavă  (1578), ambii pierzându-şi viaţa odată cu visul tronului moldovean.

Potrivit lui Nicolae M. Popp, în vremea lui Nicoară Potcoavă, 5 din cei 15 comandanţi cazaci ai lui Potcoavă erau români – Toader Lobodă, Martin Puşcariu, Pavel Apostol, Burlă şi Dumitraşcu Raice.13

Grigore Lobodă a fost atamanul cazacilor zaporojeni (1593-1596).

Dănilă Apostol, hatmanul chior, a condus cazacii din stânga Niprului, zaporojeni, deci a fost hatmanul Ucrainei de pe malul stâng (1727-1734).

Notă: a existat şi Ucraina de pe malul drept, sub suzeranitate otomană, care l-a avut hatman desemnat de sultan pe domnitorul moldovean Gheorghe Duca între 1680-1683.

Deşi nu există statistici din acele perioade, prezenţa masivă a etnicilor români printre conducătorii cazaci demonstrează existenţa unor comunităţi româneşti numeroase în actuala Ucraină, nu doar în Transnistria ci şi la estul acesteia.

Gheorghe Duca, în perioada în care a cumulat calitatea de domn al Moldovei cu cea de hatman al Ucrainei de pe malul drept (devenind astfel după protocolul otoman echivalent unui paşă cu trei tuiuri, faţă de două câte aveau de obicei domnii moldoveni şi munteni), a avut curţi la Nemirov pe Bug şi la Ţigănăuca pe vizavi de Soroca.

Dar această „unire” politică a Moldovei cu Ucraina de pe malul drept, care ar justifica afirmaţia rusofobilor zăluzi că Moldova se întindea până Nipru şi Cantemir a trădat, a fost în primul rând o uniune personală, nu administrativă şi statală. În al doilea rând a încetat în 1683, după ce turcii au pierdut la Viena, ocazie cu care au pierdut şi Podolia şi Ucraina de pe malul drept.

Deci, în 1711 când ar fi „trădat” Cantemir, uniunea personală moldavo-ucraineană încetase de mult.

La populaţia românească mai veche se adaugă în Transnistria, aproape permanent, emigranţi. Pare ciudat, dar ţăranii moldoveni şi chiar oieri ardeleni îşi căutau o viaţă mai bună peste Nistru, în Transnistria dar şi mai departe, până în Crimea sau Zaporoje, pe unde se bat acum ucrainenii cu ruşii.

Momente de migraţie mai intensă au fost ocazionate de fuga lui Cantemir sau de domnia lui Duca-Vodă, bănuit chiar că deliberat a dus o politică fiscală insuportabilă în Moldova, pentru a-şi popula noua achiziţie din stânga Nistrului.

Un alt român, Timotei Sgură, dragomanul lui Mazepa (hatmanul Ucrainei pe pe malul stâng), era conducătorul colonizărilor încurajate de Petru cel Mare, înainte de ruptura cu Mazepa14.

Paradoxal, colonizarea românilor peste Nistru nu s-a oprit odată cu anexarea rusească a teritoriului respectiv, ci s-a intensificat.

La finalul războiului ruso-turc din 1735-1739, feldmareşalul Burkhard Christoph von Münnich, aflat în serviciul Rusiei, a luat cu el în retragere 100000 de supuşi turci, probabil moldoveni15.

Iată cum descrie Neculce în Letopiseţ retragerea lui Münnich, pe care îl numeşte ba Minih, ba Meneh, ba Mineh:

„Și atunce, și Meneh au trecut Nistrul în cee parte cu oastea toată. Numai ce au lăsatŭ un ghenăral în Hotin, anumi Levendalŭ, cu 3.000 de oaste. Și pusesă Minih de făcusă tot gauri pe supt cetatea Hotinul, apoi lagumuri, să-l spargă, dar apoi nu l-au spartu. Și atunce, la purcesul lui Mineh, triimis-au de au robitŭ toț oamenii den ținutul Hotinului și di pe marginea Cernăuțului. Și i-au trecutŭ cu copii, cu femei, la Mosc. Și împărțè pre oameni ca pre dobitoaci. Unii le lua copii, alții bărbații, alții muierile. Și-i vindè unii la alțâi, fără leac de milă, mai rău decât tătarâi. Și era vreme de iarnă. Bogate lacrămi era, cât s-audze glasul la cer.”

Este vorba de colonizarea forţată a populatiei moldovene, luată prizonieră, pe teritoriul Rusiei, despre care scrie şi ofiţerul german Trenck. Nu este clar unde au fost duşi, pentru că la data respectivă Rusia încă nu deţinea Transnistria. Probabil în alte părţi ale Ucrainei.

Colonizările au continuat însă şi de bunăvoie, administraţia ţaristă oferind avantaje coloniştilor şi desfăşurând o amplă activitate de propagandă în favoarea migraţiei în Rusia, prin emisari travestiţi în negustori sau calugări.16

La data preluării Ucrainei Hanului (Edisanul) de către Rusia în 1792, în toată provincia nu erau decât 67 de sate, din care 49 erau moldoveneşti şi niciunul rusesc. 17

Ecaterina  cea Mare ar fi numit teritoriul dintre Nistru şi Bug Moldova Nouă şi i-ar fi dat administraţie românească, potrivit lui Nicolae M. Popp18, deşi potrivit altei surse de pe internet (www.romaniancoins.org), asta a fost doar o intenţie, însă s-a renunţat19. Înclin să cred cea de-a doua variantă. Aş fi auzit până acum dacă ar fi existat vreo „Moldovă Nouă” în cadrul Rusiei, înaintea cuceririi Basarabiei. Dealtfel, este confirmată în aceeaşi antologie de Alexandru Boldur, care scrie clar că Moldova Nouă era un plan care nu s-a realizat.20

I-au dus mai departe intenţia sovieticii înfiinţând R.A.S.S. Moldovenească în cadrul Ucrainei în 1924.

Dintre românii sovietici, poate cel mai ilustru este Mihail Frunze, sau Mihai Frunză, născut la Bişkek, Kârgâstan, al cărui tată era un român transnistrean din zona Odesei.

După coloniştii moldoveni, a doua categorie de colonişti români ca importanţă numerică în Transnistria şi în toată Ucraina ar fi fost oierii ardeleni, mai ales din Mărginimea Sibiului, potrivit lui Nicolae M. Popp.21

Adunarea de la Tiraspol din 17 Decembrie 1917 a fost un moment aparte în viaţa românilor transnistreni. Pe lângă faptul că s-au votat reprezentanţi pentru Adunarea Întemeietoare a Ucrainei, s-au luat numeroase hotărâri privind doleanţele românilor din Ucraina.

Cel mai important însă, „valoarea supremă a congresului„, cum scria Onisifor Ghibu, care a participat, a fost „stăruinţa spontană depusă de ţăranii participanţi, de a se declara unirea transnistrenilor cu întregul neam românesc şi hotărî imediat unirea lor cu Moldova, sub care ei înţelegeau, vag, totalitatea românismului.22

Ţăranii transnistreni cereau unirea cu Basarabia, pe atunci încă în cadrul Rusiei (avea să-şi declare independenţa pe 24 ianuarie 1918). Ar fi dus, ulterior, la includerea Transnistriei între graniţele României Mari.

Aşadar, pe drept cuvânt scria Ion I. Nistor în „Aspecte geopolitice şi culturale din Transnistria” (1942) că „administraţia românească de astăzi din Transnistria se poate rezema pe vechi temeiuri etnice, politice si culturale moldoveneşti care merită să fie scoase la iveală.23
______________________

1Ion Stoica, „Moldova acum 300 de ani„, http://www.ziarulnaţiunea.ro, 13 octombrie 2011, <http://www.ziarulnatiunea.ro/2011/10/13/moldova-acum-300-de-ani/>, 10.09.2017
2Alexandru Boldur, Cu privire la istoria Transnistriei. Studiu critic în Românitatea transnistriană, ediţie îngrijită de Florin Rotaru, ed. Semne, Bucureşti, 1996, p. 13
3Ibidem, p.14
4Ion I. Nistor, Vechimea aşezărilor româneşti dincolo de Nistru în: Românitatea transnistriană, ediţie îngrijită de Florin Rotaru, ed. Semne, Bucureşti, 1996, p. 141
5Alexandru Boldur, Românii şi strămoşii lor în istoria Transnistriei în Românitatea transnistriană, ediţie îngrijită de Florin Rotaru, ed. Semne, Bucureşti, 1996, p. 31
6Ibidem
7Ion I. Nistor, Românii transnistrieni în: Românitatea transnistriană, ediţie îngrijită de Florin Rotaru, ed. Semne, Bucureşti, 1996, pp. 75-76
8Ibidem, p. 75
9Alexandru Boldur, Românii şi strămoşii lor în istoria Transnistriei în Românitatea transnistriană, ediţie îngrijită de Florin Rotaru, ed. Semne, Bucureşti, 1996, p. 48
10Ibidem, p. 42
11Nicolae M. Popp, Românii din Basarabia şi Transnistria în: Românitatea transnistriană, ediţie îngrijită de Florin Rotaru, ed. Semne, Bucureşti, 1996, p. 215
12Alexandru Boldur, Românii şi strămoşii lor în istoria Transnistriei în Românitatea transnistriană, ediţie îngrijită de Florin Rotaru, ed. Semne, Bucureşti, 1996, p. 43
13Nicolae M. Popp, Românii din Basarabia şi Transnistria în: Românitatea transnistriană, ediţie îngrijită de Florin Rotaru, ed. Semne, Bucureşti, 1996, p. 215
14Ibidem, p. 217
15Ibidem
16Ion I. Nistor, Românii transnistreni în  Românitatea transnistriană, ediţie îngrijită de Florin Rotaru, ed. Semne, Bucureşti, 1996, p. 96
17Ibidem, pp. 217-218
18Ibidem, p. 218
19Transnistria înainte şi acum, http://www.romaniancoins.org, nedatat, <http://www.romaniancoins.org/rotransnistria2.html>, 10.09.2017
20Alexandru Boldur, Românii şi strămoşii lor în istoria Transnistriei în Românitatea transnistriană, ediţie îngrijită de Florin Rotaru, ed. Semne, Bucureşti, 1996, p. 50
21Nicolae M. Popp, Românii din Basarabia şi Transnistria în: Românitatea transnistriană, ediţie îngrijită de Florin Rotaru, ed. Semne, Bucureşti, 1996, p. 219
22Onisifor Ghibu, Deşteptarea moldovenilor de peste Nistru în Românitatea transnistriană, ediţie îngrijită de Florin Rotaru, ed. Semne, Bucureşti, 1996, p.290
23Ion I. Nistor, Aspecte geopolitice şi culturale din Transnistria în Românitatea transnistriană, ediţie îngrijită de Florin Rotaru, ed. Semne, Bucureşti, 1996, p. 159

Referendum: familia bazată pe viciu vs. familia bazată pe sacrificiu.

Viciul nu este totuna cu crima. El nu trebuie pedepsit de lege, atâta timp cât viciosul nu face rău altora.

De pildă, beția nu este pedepsită prin lege, dar tulburarea ordinii publice, care poate fi consecința beției, este.

Dar de aici până la ridicarea viciului la rang de virtute sau de normalitate e cale lungă. Homosexualitatea, sau mai exact practicarea relațiilor sexuale între persoane de acelaşi sex, este un viciu. Nu este o caracteristică precum culoarea ochilor sau a pielii. Este vorba de perversiuni sexuale.

Ca şi curvia dealtfel. Heterosexualii care-şi imaginează că desfrâul, relațiile sexuale la întâmplare sunt OK, se înşală. Nu trebuie să fim călugări sau poate e prea mult, în ziua de azi, să ceri cupluri stabile şi fidele. Dar nici chiar ca asta, care se întâlneşte cu 10 bărbați într-o săptămână.

Familia naturală poate fi disfuncțională, cum ne tot arată avocații familiei homosexuale: există perverşi heterosexuali, există părinți abuzivi, relații incestuoase etc. Dar astea sunt aberații, iar dacă ele există, nu înseamnă că sunt normale sau legale. Incestul e pedepsit de lege, la fel violența conjugală.

Deosebirea esențială este că „familia” homosexuală se bazează exclusiv pe viciu, pe atracție sexuală, ea nu poate avea alt liant decât satisfacerea unor nevoi fiziologice deviante în cazul lor, cele sexuale.

Pe când familia heterosexuală are în centru copiii, deci se poate baza pe dragoste pură (liberă de sexualitate) şi sacrificiu (căci sarcina, naşterea şi creşterea copiilor cer toate sacrificii).

Spun se poate, căci nu se întâmplă mereu aşa.

După ce s-au luptat să li se recunoască dreptul de a fi diferiți şi li s-a recunoscut, acum vor să fie ca toată lumea: să se căsătorească, maimuțărind instituția căsătoriei şi să aibă copii, încălcând drepturile copiilor. Dreptul lor la viciu a ajuns mai presus decât drepturile copiilor.

De aceea, dacă se ține referendumul, îmi voi încălca principiul de a nu mai merge niciodată la vot şi voi vota pentru căsătoria dintre un bărbat şi o femeie.

Securitatea naţională, asigurată de vânători de pensioare? S-o credeţi voi!

A fost suficientă doar punerea în discuţie a pensiilor militare şi a vârstei de pensionare ca eroii noştri, braţul înarmat al naţiei, să intre în panică şi să se îmbulzească cu dosarele de pensionare mai ceva ca antilopele de pe National Geographic la trecerea râului, terorizaţi ca nu cumva, rămaşi în urma turmei, să „rămâie fără”.

Asta-mi place mie anul ăsta PSD: doar prin punerea în discuţie a unor lucruri despre care se tace de prea multă vreme provoacă reacţii care ne arată oamenii aşa cum sunt.

Băsiştii au dat sau au încercat să dea cât au putut în amărâţi, în pensionarii obişnuiţi, în beneficiarii de ajutoare sociale de câteva zeci de lei pe lună, în bugetari cu salarii de mizerie.

Pe adevăraţii bugetari de lux şi pe asistaţii de lux pensionaţi din servicii, magistratură, etc., nu i-au pus niciodată în discuţie.

65 de ani era o vârstă prea fragedă pentru pensionare (sau parcă 62 pentru bărbaţi şi 57 pentru femei pe legea veche). Dar 40 de ani pentru securişti, miliţieni şi alţi bărbaţi ai patriei e OK, cu pensie specială după 15-20 de ani!

De când cu discuţiile lansate de Olguţa Vasilescu pe tema pensiilor speciale, toată presa răsună de gemetele fanilor securimii, jeluind securitatea naţională pusă în pericol de valul de pensionări!

Iată ce aflăm de pe hotnews:

„Mii de militari, politisti si angajati in serviciile secrete si-au depus in acest an dosarele de pensionare la varste relativ mici (47-50 de ani), de teama ca o eventuala modificare a legii pensiilor militare va duce la diminuarea viitoarelor pensii. Plecarile masive si fara precedent din institutiile militarizate, la varsta la care acesti pensionari ajunsesera la deplina maturitate profesionala, a fost confirmata si de premierul Mihai Tudose, care a vorbit joi in sedinta de guvern de „hemoragii extraordinare în sistemele militare

(…)

 Multi dintre cei care au strans suficienti ani de activitate pentru a se putea pensiona, dar care ar fi putut continua activitatea, au decis sa-si depuna actele pentru o pensie sigura.1

Mai sus, nu ştiu dacă Pantazi, autorul articolului, a avut o „scăpare” sau a strecurat o şopârlă: sintagma-cheie este „pensie sigură„, o ironie, voită sau nu, la adresa unor categorii socio-profesionale ale căror pensii speciale sunt justificate tocmai prin asumarea de riscuri pentru patrie şi societate.

România Liberă se plânge că „legea pensiilor militare a pus pe butuci sistemul de securitate națională. 20.000 de angajaţi din serviciile secrete, MAI și MApN s-au pensionat, profitând de legea iniţiată de Victor Ponta2, ca şi când pensiile militare le-ar fi inventat Ponta în 2015 sau problema pensionărilor mai devreme de 50 de ani a început abia în 2015.

Cristi şi Zoli, legea pensiilor militare a pus pe butuci bugetul general consolidat, nu sistemul de securitate naţională –  şi asta nu doar din 2015. Legislaţia anterioară, chiar dacă nu a generat poate pensiile fabuloase de acum, era suficient de inechitabilă, beneficiarii acestor pensii fiind tot o castă privilegiată care nu doar că nu are merite mai mari decât orice alţi cetăţeni (doctori de pildă, expuşi la boli contagioase toată cariera lor!), dar chiar se poate spune că oferă mai puţin societăţii decât alte categorii.

Ziariştii ăştia aşteaptă să ne asigure securitatea – adică să-şi rişte la nevoie viaţa pentru patrie – de la „nişte ăia” care nici măcar pensioara nu vor s-o rişte, darămite viaţa! Iar la cel mai mic zvon, dau buzna să se retragă din activitate.

Păi cum vă imaginaţi că oameni cu o asemenea structură ar risca ceva pe front? S-ar pune la adăpost imediat şi tot pulimea ar trimite-o să crape pentru ţară, cum au făcut întotdeauna de fapt.

Tot ce se pricep să facă este să ne spioneze şi să ne manipuleze pe noi, nu pe inamic. Dovadă că nu pot opri intrarea refugiaţilor în ţară, adică nu pot apăra ţara de un pericol real, de un risc materializat, dar pot influenţa presa să nu discute despre asta ci despre pericolul rusesc. Poate mi-a scăpat mie, dar în afară de câteva ştiri seci nu am văzut niciun fel de dezbateri pe această temă, în schimb câtă cerneală curge pe tema Rusiei care şade cu diviziile la graniţă, gata să le arunce pe noi la un semnal al lui Dragnea!

La fel cum în 1907 au fost în stare să înăbuşe în sânge răscoala ţărănească, adică să reprime propria populatie, dar în 1916 când ne-au târât în război au suferit un dezastru în faţa inamicului, dovedindu-se total incapabili de a face faţă unui război real!

_____________________________
1Cristian Pantazi, „​Problema majora in sistemul de securitate: Pensionari pe banda rulanta in armata, politie si servicii secrete de frica schimbarii legii pensiilor militare„, hotnews.ro, 21 iulie 2017, < http://www.hotnews.ro/stiri-esential-21917432-problema-majora-sistemul-securitate-pensionari-banda-rulanta-armata-politie-servicii-secrete-frica-schimbarii-legii-pensiilor-militare.htm >, 09 septembrie 2017
2Petru Zoltan, „Legea pensiilor militare a pus pe butuci sistemul de securitate națională. 20.000 de angajaţi din serviciile secrete, MAI și MApN s-au pensionat, profitând de legea iniţiată de Victor Ponta„, românialiberă.ro, 4 august 2017, <http://romanialibera.ro/special/dezvaluiri/zeci-de-mii-de-ofiteri-au-%E2%80%9Edezertat%E2%80%9C-la-pensii-de-lux-462506>, 09 septembrie 2017