Pretinsa tracomanie a „Programului Partidului Comunist Român de făurire a societăţii socialiste multilateral dezvoltate şi înaintare a României spre comunism” din 1974

Am găsit pe site-ul revistei Historia un exemplu de „minciună în falş”, vorba lui Ceauşescu, 🙂 sau poate, mai degrabă, de eroare teribilistă, ca să nu zic un caz de „luat valul”, în care cineva citeşte câteva rânduri şi entuziasmul propriu (a.k.a „ideile preconcepute”) completează textul citit şi cu ce nu scrie în el. (Cazul cel mai recent, faimos şi rusinos de „luat valul” şi „completare” text este scandalul Liiceanu – Dragnea, fără a exista acolo măcar scuza tinereţii).

E vorba despre articolul „PCR scrie istoria României. Cum a decis regimul comunist varianta oficială a istoriei României” semnat de o tânără publicistă, absolventă de istorie.

Având în vedere trimiterile bibliografice destul de abundente prezente în articolul în discuţie, s-ar putea pe de altă parte ca tânăra autoare să fi alcătuit o sinteză a unor scrieri cu privire la „Programul Partidului Comunist Român de făurire a societăţii socialiste multilateral dezvoltate şi înaintare a României spre comunism” din 1974 (nu 1975 cum sustine Boia1 – în 1975 a fost doar publicat), fără a fi citit programul însuşi sau acordând mai multă greutate comentariilor decât obiectului acestora – programul PCR.

Dealtfel, la orice căutare găseşti articole de acest tip pe tot felul de publicaţii online precum „lapunkt” – nu ştiu ce-o mai fi şi aia – dovadă privind amploarea fenomenului: dezinformările „demitizatoare” au luat amploarea unui folclor urban care se propagă „din gură-n gură”, fără discernământ, ajungând să aibă, precum creaţia populară, autor colectiv.

Revenind la articolul „incriminat”: în al doilea paragraf, găsim o eroare jenantă pentru un absolvent de istorie. Afirmă autoarea că PCR era „autoritate supremă în stat.

În realitate, consultând Constituţia RSR din 1965, la îndemâna oricui pe internet, aflăm la art. 4 că „Marea Adunare Nationala este organul suprem al puterii de stat, sub conducerea si controlul caruia isi desfasoara activitatea toate celelalte organe ale statului„.

La art. 3 din Constituţia din 1965, aflăm că „In Republica Socialista Romania forta politica conducatoare a intregii societati este Partidul Comunist Roman„.

Carevasăzică, PCR este forţă politică, nu autoritate de stat, cum susţine istorica noastră. Este forţă politică conducătoare (scuzaţi cacofonia!) a societăţii, nu a statului.

Mai afirmă autoarea că „acum, partidul nu face altceva decât să prezinte poporului (și istoricilor) această istorie oficială, dezavuând în același timp interpretările alternative.

În realitate, Programul PCR de făurire a societăţii socialiste multilateral dezvoltate şi înaintare a României spre comunism (1974, publicat în 1975) nu a dezavuat nimic în materie de istorie antică, afirmaţia este gratuită.

Mai aflăm din Historia că:

„Sub titlul Dezvoltarea istorică a poporului român pe calea progresului economic și social, a libertății și neatârnării, istoria începe cu tracii și așa-zisa organizare statală traco-getică, oficializând astfel tracomania regimului.” (https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/pcr-scrie-istoria-romaniei-cum-a-decis-regimul-comunist-varianta-oficiala-a-istoriei-nationale)

Impresia transmisă de autoare este că acest program din 1974 a reprezentat documentul politic prin care „tracomania” ar fi fost consacrată ca doctrină oficială în România în materie de istorie.

O mărturisire: iniţial luasem de bun articolul din Historia şi chiar mă gândeam să scriu ceva în care să arăt că dacopaţii, despre care am o părere extrem de proastă, urmează linia politică stabilită prin programul PCR din 1974.

Totuşi, ceva mă rodea: dacă tracomania/dacomania era oficializată în programul PCR din 1974, atunci cum se face că eu am învăţat la şcoală (1981 – 1993) că ne tragem din daci şi romani, că româna e limbă latină, legile fonetice generale care au actionat in perioada transformarii limbii latine in limba romana, etc., adică idei diametral opuse celor dacopate?

Asta m-a făcut să caut şi să citesc programul. Am postat un link mai sus. Îl găsiţi şi pe site-ul CNSAS, aici (de unde l-am preluat şi eu, dealtfel).

Ce să vezi? Citind programul PCR în cauză, nici vorbă de tracomanie! Dealtfel, partea referitoare la istoria antică se întinde pe o pagină şi jumătate (pag. 27 şi 28)  dintr-un volum de 223 de pagini publicat de Editura Politică în 1975.

În continuare, se mai afirmă în Historia despre programul PCR: „Tracii sunt prezentați drept una dintre marile civilizații ale Antichității, la același nivel cu grecii, romanii sau perșii.

Iată ce scrie de fapt în program:

Influenţe puternice asupra dezvoltării vieţii materiale şi culturale a Daciei au avut contactele largi cu unele din civilizaţiile cele mai avansate ale antichităţii – greacă, romană, persană şi altele – procesul de înrîurire reciprocă cu acestea.

Dacă citeşti atent textul de mai sus, constaţi că de fapt mult-hulitul program „tracomaniac” al PCR recunoaşte superioritatea civilizaţiilor greacă, romană şi persană, din moment ce acestea – unele dintre cele mai avansate ale antichităţii (implicit mai avansate decât cea traco-dacă, altfel ar fi scris „la fel de avansate”) – au influenţat puternic dezvoltarea vieţii din Dacia. Singura parte discutabilă este caracterul reciproc al înrâuririi, deşi, dacă te gândeşti la oraşele greceşti din Dobrogea care făceau negoţ cu geţii, la Columna lui Traian, la aurul dacic şi, până la urmă, la formarea poporului român, e poate o afirmaţie exagerată prin generalizare (vorbind de civilizaţii în ansamblu) dar nu falsă (dacă ne referim la manifestările lor din zonele balcanică şi carpato-danubiano-pontică).

Şi, fiindcă veni vorba de „tracomania” reclamată de tânăra autoare, tracii sunt menţionaţi în programul PCR într-un singur loc:

„O importanţă deosebită a avut organizarea statală traco-dacică, ce atins punctul culminant în perioada regatului lui Burebista şi al lui Decebal.”

Dacă păcătuieşte prin ceva afirmaţia de mai sus, e tocmai absenţa principalului regat tracic, acela al odrizilor, mai vechi şi mai durabil decât regatele dacice succesive:

Odrysian
By Alexikoua [CC BY-SA 3.0 (http://creativecommons.org/licenses/by-sa/3.0)%5D, via Wikimedia Commons

Adică, nici vorbă de tracomanie! Dacomanie poate a vrut să spună, dar şi în privinţa asta afirmaţia e nefondată.

În rest, în program e vorba peste tot de daci, nu de traci.

Dealtfel, prezentând corect etnogeneza poporului român (prin contopirea dacilor cu romanii), lucru menţionat şi în articolul din Historia, programul PCR din 1974 nu este dacopat sau tracomaniac, ci dimpotrivă. Cred că şi autoarea articolului, absolventă de istorie, cunoaşte preceptele dacopate – inexistenţa romanizării, dacii vorbeau limba din care se trăgea latina, etc. Nici vorbă de aşa ceva în programul PCR!

În program sunt multe afirmaţii discutabile sau fabulaţii – acel stat neorganizat, despre care nu există nicio dovadă şi în general viziunea marxist-leninistă asupra istoriei, cu rolul revoluţionar al ţărănimii şi aşa mai departe.

Dar astea n-au nicio legătura cu dacomania sau tracomania.

Afirmaţia din program că rămânerea în urmă a principatelor se datorează dominaţiilor imperiilor vecine nu văd ce are deplasat. N-o fi fost singurul factor, dar nici măcar Boia n-a susţinut că Imperiul Otoman sau cel rus de pildă ar fi fost factori de progres.

Rusofobia implicită a programului PCR, sugerată în Historia, rezultă din gonflarea afirmaţiei că

„Exploatarea feudală a fost agravată de dominaţia marilor imperii vecine otoman, habsurgic, ţarist – îndeosebi de dominaţia otomană – care prin războaie, prăzi şi biruri au secătuit, veacuri de-a rândul, avuţia ţărilor româneşti.”

Dar programul spune în continuare că

„Între poporul român şi popoarele acestor imperii – îndeosebi poporul rus, popoarele din Balcani şi din bazinul dunărean – între forţele progresiste din rîndul acestor popoare, s-au dezvoltat relaţii de colaborare şi ajutor reciproc în lupta pentru idealul libertăţii nationale şi sociale, pentru lichidarea orînduirilor perimate din punct de vedere istoric şi făurirea unei vieţi mai bune, în concordanţă cu cerinţele obiective ale dezvoltării sociale.”

Aşadar, caracterul rusofob şi „schimbarea de orientare” în relaţiile româno-sovietice pe care le vede autoarea articolului în aceste rânduri sunt mai mult „in the eye of the beholder”, ele neavând nimic revoluţionar. Şi în URSS era condamnat Imperiul Ţarist!

Chiar demitizatorul-şef, Boia, caracterizează corect Programul PCR de făurire a societăţii socialiste multilateral dezvoltate şi înaintare a României spre comunism, de fapt partea sa referitoare la istorie:

„Programul partidului comunist din 1975, redactat în termeni destul de vagi pentru a mulţumi pe toată lumea, se referă la «aspectele negative» ale stăpânirii romane, dar şi la «noua înflorire economico-socială» din epoca respectivă, subliniind de asemenea  că românii au apărut «prin contopirea dacilor cu romanii»”2

Ca urmare, pe loc repaus! Demitizatori, aţi greşit programul, ăsta nu era dacopat!

___________
1Lucian Boia, Istorie şi mit în conştiinţa românească, ed. Humanitas, Bucureşti, 2011, p. 173
2Ibidem

Cum ne văd alţii XX: Latinitatea, continuitatea şi unitatea românilor, descrise de Gustave Le Cler în 1866; Le Cler vs. Boia; Le Cler şi prostia dacopaţilor.

Scriam în articolul anterior despre monografia de ţară publicată de ofiţerul francez Gustave Le Cler în 1866, în urma şederii sale în Principatele Unite în perioada 1860-1864, parte a misiunii militare franceze: Moldo-Valahia. Ce a fost, ce este, ce-ar putea fi.

E o lucrare care merită citită şi comentată mai mult decât îmi permite mie timpul s-o fac. Autorul critică racilele societăţii româneşti, dintre care multe se simt din plin şi astăzi. Dar confirmă o dată în plus, insistent şi pe toată întinderea lucrării, aspecte esenţiale privind identitatea naţională românească – latinitatea, continuitatea şi unitatea.

Din păcate, decenii de propagandă agresivă au adus în special tânara generaţie – tinerii frumoşi şi liberi – într-o stare de îndobitocire, de îndoctrinare antinaţională (sau dimpotrivă, pe alţii i-au făcut să îmbrăţişeze tot felul de elucubraţii mesianice cu rol de subminare şi compromitere a ideilor care stau la baza identităţii naţionale româneşti).

De aceea cred că trebuie reamintit şi dovedit cu orice ocazie următorul lucru: elementele de bază ale identităţii naţionale româneşti (latinitate, unitate, continuitate) nu sunt construcţii artificiale de secol XIX aşa cum ne învaţă Boia şi nici nu sunt acceptate doar de români (evident că „unitate” nu înseamnă unitate politică ci conştiinţa românilor că, indiferent în ce ţară trăiesc, e vorba de acelaşi popor, vorbind aceeaşi limbă).

Unii au ajuns să creadă că până şi etnonimul „român” este ceva inventat  în sec. al XIX-lea, iar „rumân” a însemnat înainte de asta doar şerb! Incultura sau lustrul pe care majoritatea hipsterimii tinere, frumoase şi libere îl iau astăzi drept cultură îi fac pe oamenii ăştia vulnerabili la acest gen de război psihologic (subminarea identităţii naţionale) – dar aici nu e doar vina lor ci şi a statului, a elitelor sale „soroşizate” care au condus destinele culturii şi învăţământului (în realitate nu e vorba doar de Soros iar personificarea răului sub acest nume ajuns un fel de atotputernic „necurat” e o altă mistificare, dar asta-i altă discuţie).

Aceste lucruri – latinitatea şi unitatea românilor, prezenţa lor de două milenii în vechea Dacie – erau binecunoscute străinilor până în sec. XIX, printre care şi Le Cler. Abia apariţia revendicărilor românilor din Ungaria şi nevoia de legitimare a regimului dualist austro-ungar au făcut necesare teoria Roeslerienă şi enormul, neîntreruptul efort de propagandă care a urmat. Astfel, paradoxal, nu latinitatea, continuitatea şi unitatea românilor (sau chiar folosirea etnonimului „român”) sunt invenţii de secol XIX, cum ne învaţă Boia şi adepţii săi, ci tocmai  teoriile care le contestă.

Au mai existat tentative timide şi stângace din direcţia cealaltă – Rusia – prin Roller de pildă, care ca şi Boia încerca să acrediteze ideea că românii sunt mai degrabă slavi1.

Propagandiştii ruşi sau pro-ruşi nu avut însă subtilitatea, tenacitatea, motivaţia, anvergura culturală şi susţinerea politică neabătută de care s-a bucurat efortul încununat de succes al propagandei maghiare, care a reuşit să decredibilizeze ideile care stau la baza identităţii naţionale româneşti în fostele teritorii austro-ungare, încât numai inerţia politică şi relaţiile proaste ale regimului Orban cu Occidentul mai ţin România aşa cum e.

Sigur, pot exista astăzi diverse personaje care produc dicţionare moldo-române sau declară că Moldova nu e România şi are propria istorie (Boia, Pettit), dar nu este vorba de ceva serios, e doar pentru consumul populaţiei dintre Prut şi Nistru sau, în cazul Pettit, a fost vorba probabil şi de un semnal politic (negativ) din partea SUA în privinţa unirii cu Basarabia.

Revenind la Gustave Le Cler, chiar din primele rânduri ale introducerii Moldo-Valahiei afirmă latinitatea românilor:

„Atunci când îţi propui să studiezi natiunea română cu oarece atenţie, îi descoperi fără întârziere doar două legături cu Occidentul:
1. limba, care este, incontestabil, de origine latină, în pofida unor inevitabile împrumuturi din idiomuri vecine;
2. fizionomia, ce aminteşte de aerul şi trăsăturile spaniolilor şi italienilor.
Dar urmele înrudirii morale au dispărut; Orientul le-a întipărit moldo-valahilor adânc în minte legile, moravurile, obişnuinţele şi mai ales, defectele sale.
Românii au păstrat totuşi până în secolul  al XVI-lea spiritul războinic şi virtuţile bărbăteşti ale strămoşilor.”2

Unul dintre subtitlurile introducerii exprimă foarte concis cele de mai sus: „seminţie occidentală, moravuri orientale3.

O descriere succintă pe care nu aş putea s-o contrazic decât în sensul că nici moravurile occidentale nu mai sunt ce-au fost, dacă vor fi fost într-adevăr ce erau reputate a fi.

Iată din nou originea latină, unitatea şi continuitatea românilor, exprimate în 1866 de francezul Le Cler:

„Şi totuşi aceste maluri devastate au fost înfloritoare cândva! Li se rezervă oare un viitor compensator? Oare va trece turcul în sfârşit înapoi peste Bosfor? Vor reuşi oare într-o bună zi descendenţii coloniştilor romani, ce populează azi Valahia, Moldova, Transilvania şi Banatul Ungariei, să formeze o naţiune, dând mâna fraţilor lor răspândiţi în Bulgaria şi Macedonia? (…)

Cu siguranţă că dacă seminţia română a supravieţuit atâtor peripeţii, dacă n-a dispărut sub aspra asuprire a grecilor din Fanar în timpul secolului trecut, vitalitatea ei e profundă, trebuie să o recunoaştem, iar Dumnezeu trebuie să aibă vreun scop ascuns cu privire la acest popor pe care puterile occidentale l-au regăsit pe malul Dunării şi l-au adoptat precum fiica Faraonului pe Moise.”4

Le Cler este la curent şi în privinţa românităţii sud-dunărene. Întrebării sale retorice privind unirea românilor într-o singură natiune îi putem da astăzi un răspuns doar în parte afirmativ: românii din Valahia, Moldova, Ardeal, Banat s-au unit într-adevăr într-un singur stat, dar astăzi românii sunt împărţiţi în două state/naţiuni, avem teritorii pierdute şi colonizate de străini (Bugeacul, Bucovina de Nord) iar în privinţa românilor sud-dunăreni nu doar că nu s-a reuşit nimic, dar sunt pe cale de dispariţie. Deci, românitatea sud-dunăreană nu a fost, până la urmă, atât de plină de vitalitate: nu a rezistat modernităţii şi formării statelor naţionale, în cadrul cărora nu a luptat pentru identitate aşa cum o fac maghiarii de la noi.

Observaţi mai sus cum, în câteva fraze, militarul francez Gustave Le Cler exprimă toate ideile de bază ale identităţii naţionale româneşti, în 1866, cu 6 ani înainte publicării de către Roesler a lucrării de căpătâi a teoriei migraţioniste.

După cum spuneam: latinitatea, continuitatea şi unitatea (în sensul etnic, nu politic) a românilor erau ideile mainstream, larg cunoscute şi acceptate inclusiv peste hotare despre români, înainte de apariţia contestărilor pseudo-ştiinţifice motivate politic. Nu identitatea naţională românească, ci contestarea sa este un produs artificial al sec. XIX, XX şi mai ales XXI.

Cât de larg acceptată în lume era la data lucrării sale (1866) ideea latinităţii românilor ne-o spune clar Le Cler:

Originea latină a moldo-valahilor este admisă astăzi fără discuţie; dovezile istorice şi arheologice abundă; (…)

Chiar în lipsa acestor dovezi, limba ar aduce ea singură o mărturie clară a acestei origini antice. Limba română, trebuie să o recunoaştem, are drept de primogenitură printre ramurile ieşite din trunchiul latin. Cercetările erudite ale d-lui J.-A. Vaillant au tranşat chestiunea; nu există nimic mai interesant şi mai instructiv decât capitolul savantului profesor intitulat: Despre limba de aur sau limba română din Dacia (La Roumanie, volumul 3, pagina 103 şi următoarele).”5

Le Cler se lansează în continuare, în capitolul dedicat limbii române, într-un eseu despre naşterea limbii române din latina populară şi asemănarea cu provensala.

Scrie chiar despre „lingua romanesca” a lui Cicero, într-un citat preluat selectiv, deformat („românească” în loc de „romanesca”), răstălmăcit şi repetat la nesfârşit pe site-urile dacopate („gugăliţi” doar „lingua romanesca cicero” şi vă lămuriţi despre ce vorbesc):

„Dar poporul nu o vorbea în Italia, în Spania, în Galii; el se servea de un idiom de origine mai veche, cunoscut din timpul lui Cicero sub numele de lingua romanesca;”6 – nu „lingua românească” cum găsiţi deformat citatul pe site-ul „marii enciclopedii” geto-dace.

Citatul complet din Le Cler este:

„O greşeală care s-a raspândit de ceva timp (ne spunea în 1859 un învăţat milanez) îi atribuie latinei paternitatea directă a limbilor meridionale; latina propriu-zisă nu s-a format definitiv decât în secolul lui Augustus; era limba oficială, limba oratorilor, a istoricilor, a poeţilor şi a epigrafiei.

Dar poporul nu o vorbea în Italia, în Spania, în Galii; el se servea de un idiom de origine mai veche, cunoscut din timpul lui Cicero sub numele de lingua romanesca; un idiom la formarea căruia au participat fără îndoială popoarele din Latium, oscii, etruscii, colonii greci, galii, toţi cei care au prins rădăcini în penisula italică.”

Aşadar, Le Cler vorbeşte despre latina populară, originile sale italice şi despre faptul că ea, nu latina culta, a stat la baza viitoarelor limbi romanice, printre care şi româna! Nici vorbă să vorbească Cicero româneşte, cum se mint între ei dacopaţii de proşti ce sunt (şi puturoşi: iau cu copy-paste, unii de la alţii, citatul trunchiat, în loc să caute sursa – lucrarea lui Le Clerc).

Ofiţerul francez exprimă cât se poate de clar unitatea etnică a românilor din Valahia, Moldova, Ardeal şi ne comunică faptul că şi „talpa ţării”, ţăranimea, nu doar „ţara politică” (boierimea) era conştientă de originea sa latină:

Trebuie să ne ferim a crede că ţăranul român n-a păstrat tradiţia originii sale. Când e întrebat un valah, un moldovean, un transilvănean ce este: 

«Eu sunt rumânu» va răspunde imperturbabil; «Ego sum Romanus» spuneau strămoşii săi – Eu sunt roman; mândru răspuns, semn al unei naţionalităţi energice.”7

Iată ce frumos îl contrazice textual în 1866, pe Lucian Boia, un ofiţer francez! Care Boia susţinea în „De ce este România altfel?” că

„Ceea ce a primat timp de secole a fost identitatea ţărilor, fiecare în parte. Moldovenii nu erau români, erau moldoveni, aşa îşi spuneau cel puţin, şi aşa continuau să-şi spună şi la 1859 şi chiar mai târziu.”8

În perioada 1860-1864, Le Cler a lucrat în Principate în cadrul misiunii militare franceze Lamy, deci ceea ce scrie el despre cum îşi spuneau moldovenii se referă fix la aceeaşi perioadă despre care scrie Boia, la care el a fost însă martor, şi încă imparţial, nefiind român!

Pe cine credem, pe Lucian Boia, care scrie în 2012 că moldovenii nu-şi ziceau români în 1859 şi chiar după, sau pe francezul Gustave Le Cler, martor ocular, care scrie despre moldovenii din 1860-1864 că-şi ziceau „rumâni”?

Sigur că se foloseau alternativ şi apelativele regionale, cum o ştim din cronici. Se folosesc şi astăzi. Dar asta nu înseamnă că nu se folosea şi acela de „rumân”.

Le Cler priveşte cu o severitate deosebită poporul român şi îndeosebi clasa politică din Principatele Unite.

Se consideră tratat cu ingratitudine, nefiind recompensat corespunzător, financiar şi moral, pentru serviciile aduse9. Nu este în niciun caz un martor părtinitor îndrăgostit de români, chiar dimpotrivă, lucru de care vă puteţi convinge citind cartea.

La fel ca şi Friedrich Wilhelm Bauer, în Memorii istorice şi geografice despre Ţara Românească (1778), deplânge decăderea urmaşilor Romei:

„Ţăranul e un bun soţ şi tată, e sobru, răbdător, muncitor, orice s-ar spune; se mulţumeşte cu puţin; nu există nimic mai modest decât hainele sale şi mai frugal ca hrana sa. Dar îi lipsesc energia şi iniţiativa; e ignorant, superstiţios şi nu vrea să iasă din această sărăcie. Nu are nicio perspectivă, nicio idee de îmbunătăţire fizică şi morală.

Aparţinând unei rase de elită şi de origine antică, a căzut într-o stare de degradare şi de descurajare dintre cele mai deplorabile. Altădată cetăţean roman, astăzi serv al grecilor românizaţi! (…)” 10

Capitolul „Perspectivă asupra istoriei Principatelor” este în asemenea măsură în spiritul (chiar dacă nu în litera) istoriei oficiale care mi-a fost mie predată la şcoală în anii ’80, mai puţin partea privind ocupaţiile ruseşti, încât Lucian Boia, dacă ar dori să atragă atenţia asupra unui autor ca Le Cler, ar putea scrie o energică înfierare.

Bineînţeles, Boia nu va scrie niciodată despre asta, căci dacă ar fi mai bine cunoscute publicului larg, lucrările unor autori precum Le Cler, Bauer, Carra, Paul Rycaut, Thomas Thornton sau W. Eton ar discredita complet ideile propagate de Boia şi adepţii săi.

Istoria Principatelor, în viziunea lui Le Cler, începe de la cucerirea romană (evident, este vorba despre istoria românilor).

Iată câteva „erezii” din acest capitol care i-ar scoate din minţi pe demitizatorii oficiali ai românilor:

„Cucerirea Daciei de către romani şi întemeierea coloniei romane la începutul celui de al II-lea secol al erei noastre. Teritoriul cucerit, cu adăugirile făcute de către coloni, cuprindea toată regiunea aflată între Nistru şi Tisa, si anume: Basarabia, Moldova, Bucovina, Valahia, Banatul Ungariei; şi, pe malul drept al Dunării, Bulgaria. (…)” 11

Găsim mai sus ideea continuării colonizării, independent de politica oficială a imperiului, şi a „romanizării prin iradiere” a teritoriilor care nu au fost efectiv încorporate imperiului.

Ştiu că demitizatorilor le pare de neconceput. Cu toate acestea, fenomenul de iradiere/colonizare este atestat şi mult mai recent. În caz că vă întrebaţi ce treabă avea Transnistria cu Moldova: până la cucerirea rusă a regiunii, Transnistria avea populaţie în mare parte moldovenească, la fel şi toată regiunea dintre Nistru şi Bug şi chiar mai departe, în Zaporojia. Cazacii din dreapta Nistrului aveau printre ei numeroşi etnici români/moldoveni (vezi fraţii Ioan şi Alexandru Potcoavă).

Când şi cum au ajuns românii, în număr mare, până la Nipru, nu am găsit (nu e vorba despre deportări, căci vorbim despre perioade anterioare cuceririi Ucrainei de către Rusia moscovită). Poate or fi fost urmaşii brodnicilor şi bolohovenilor: nu ştiu, trebuie să mă mai documentez. Cert e că erau acolo şi greşim din punct de vedere istoric (am greşit şi eu) tratând Transnistria ca un teritoriu neromânesc. N-a fost politic încorporată României, dar populaţie românească este acolo de multă vreme şi a fost mult mai importantă, ca pondere în total populaţie, decât ce a mai rămas acum.

Mai comite Le Cler o erezie de neiertat: numeşte Banatul „Valahia occidentală”:

„Invazia maghiarilor la începutul secolului al X-lea. Se fixează în Valahia occidentală, devenită Banat; Dacia alpină (Transilvania) le recunoaşte autoritatea de la această dată.”12

Încă şi mai grav: potrivit lui Le Cler, ungurii n-au găsit Transilvania goală, asteptându-i pe ei, ci au invadat-o (se subînţelege, din text, că de la români)! Anatema!

Concluzia capitolului dedicat istoriei Principatelor:

„Sa rămână o idee din această analiză rapidă, ce cuprinde explicaţia situaţiei actuale: după atâtea vicisitudini, jafuri materiale şi devastare morală; după dezmembrările succesive ale Daciei romane şi decapitarea naţiunii realizată în secolul al XVIII-lea*, trebuie să recunoaştem că există în acest neam un principiu de vitalitate foarte energic, că în acest pământ se află multe rezerve inepuizabile, de vreme ce România este încă în picioare!”13
_____
*Se referă la domniile fanariote

Despre Austria şi Rusia, Le Cler are opinii mult mai puţin măgulitoare decât ceilalţi occidentali despre care am scris – Friedrich Wilhelm Bauer şi Jean-Louis Carra.

Astfel, Bauer (general rus de orgine germană) ne spune că românii se refugiau în Ardeal, sub oblăduirea înţeleaptă a habsburgilor, fenomen care se mai potolise mulţumită cuceririi Ţărilor Române de către ruşi14. Memoriile sale au fost publicate în 1778.

În 1866, Le Cler prezintă fenomenul invers:

Transilvănenii au totuşi tendinţa de a se îndrepta spre Dunăre. – Oraşele Valahiei primesc în fiecare an un număr destul de mare de servitori de ambele sexe care coboară de la Braşov şi Sibiu. Cea mai mare parte dintre ei se stabileşte în Principate, unde legea e mai blândă şi viaţa mai uşoară decât sub jugul austriac.15

Le Cler, el însuşi militar, înfierează regimul militarist austriac, imperiul cel bun atât de lăudat de propaganda ardelenistă:

„Totuşi, prin legea fatală ce apasă asupra acestor frumoase ţinuturi, populaţia este plăpândă şi bolnăvicioasă. Banatul românesc e apăsat de servitutea militară, ca şi defileul Carpaţilor, precum toate frontierele orientale ale Imperiului Austriac. Fiecare oraş ceva mai important e o brigadă, târgul, un batalion, satul, o companie, cătunul, o secţie. Prefectul e un general, subprefectul un colonel, primarul, un căpitan, adjunctul său, locotenent, dascălul, un sergent-major, pastorul, un preot militar; locuitorii sunt numere matricole; bluza, vesta de lucru, nişte uniforme. Fiecare bărbat e soldat de la 18 la 50 de ani; fiecare soldat îşi face serviciul la frontieră timp de zece zile consecutiv; el petrece paisprezece zile acasă, dar exerciţiile, trecerile în revistă, inspecţia armelor, instrucţia militară, corvezile îi iau tot timpul. (…) astfel că lucrările agricole şi munca manuală, adunate la treburile gospodăriei, cad asupra femeilor; numai ele se văd pe câmp, urmate de copii mici sau de bătrâni. (…) Bietele creaturi sunt istovite şi îmbătrânesc înainte de vreme făcând această muncă zdrobitoare. (…)

Populaţia descreşte sau stagnează; rasa şubrezeşte; iată ce a făcut atât de lăudatul regim al graniţelor militarizate din aceşti robuşti colonişti, atraşi din Occident, în secolul al XVIII-lea, de momeala unui petec de pământ. (…) Ţăranii din Moldo-Valahia se află departe de a fi fericiţi; unele triburi de ţigani trăiesc aici ca vagabonzi; nu şi-ar schimba nicicum soarta pentru această sclavie deghizată, pentru această existenţă amfibie; (…) această viaţă strict reglementată, încastrată rigid, în care toba bate fără încetare, unde inima nu mai bate.” 16

Despre ruşi, pe care Bauer îi prezenta în 1778 ca fiind motivul binecuvântat al repatrierii refugiaţilor munteni din Ardeal, Le Cler ne spune:

„În sfârşit, ruşii plecară, lăsând ţara mai ruinată, mai devastată ca niciodată.”17

Este vorba de războiul ruso-turc din 1828-1829 şi ocupaţia rusească ulterioară de până în 1834.

Aşadar, niciunul dintre „binefacătorii” anteriori ai românilor, aşa cum fuseseră prezentaţi de Bauer în 1778, nu e prezentat într-o lumină bună de Le Cler în 1866.

Le Cler explică situaţia politică a Principatelor prin rivalitatea ruso-austriacă pentru a pune mâna pe ele, în urma descompunerii Imperiului Otoman, ocazie cu care subliniază implicit şi unitatea teritoriilor româneşti ale vechii Dacii:

„Prada e prea frumoasă ca să nu tenteze casa de Lorraine-Habsbourg; ea a luat din vechea Dacie Transilvania (Ardialie), Banatul Ungariei (Dacia occidentală), apoi Bucovina; probabil că ar fi înşfăcat şi restul dacă o ambiţie rivală nu ar fi împiedicat-o pe a sa. Rusia, înzestrată cu Basarabia (Moldova Orientală), resimte faţă de Principate o poftă nu mai puţin arzătoare, deşi mai bine ascunsă: vulturii negri cu două capete sunt prezenţi; Occidentul îi supraveghează; acesta e secretul păstrării acestor provincii în stadiul actual.”18

Pe lângă subdezvoltarea şi starea abisală a drumurilor şi a majorităţii aşezărilor, venalitatea oficialilor corupţi, descrise de Le Cler, îşi fac loc şi vorbe bune pe care prefer să le reţin:

„În zadar protestam noi şi nu ne vine a crede că ne-am putea afla în cel mai mic pericol în această Valahie atât de calmă, încât pare să dormiteze.”19

Are vorbe bune despre militarii români (mai puţin cei cu funcţii înalte care sunt corupţi):

„Comandantul jandarmeriei ne dădu, pentru a ne face onorurile locuinţei sale, un  tânăr dorobanţ de şaptesprezece ani, un băiat fermecător şi inteligent, vorbitor de franceză, perfect la curent cu cronica şi resursele oraşului. Acest tânăr ne-a fost de mare folos; judecata sa precoce, siguranţa observaţiilor sale ne-au uimit; dar ne-am amintit si această vorbă de duh a d-lui Vaillant, scrisă acum aproape douăzeci de ani: «Moldo-valahii sunt diplomaţi la paisprezece ani»(…)

La Bucureşti, Ploieşti, Brăila, peste tot, ofiţerii de dorobanţi ni s-au părut remarcabili. Cu cincizeci de mii de oameni de o asemenea vigoare, Principatele Unite ar avea o oarece greutate în balanţa orientală. Ne-am raportat fără să vrem la epoca strălucită a istoriei lor militare şi ne-am spus că probabil cu asemenea tovarăşi i-a zdrobit Mihai Viteazul pe turci la Călugăreni.”20

Ca să vezi, şi Gustave Le Cler, ofiţer francez, credea în 1866 că Mihai Viteazul a repurtat o victorie la Călugăreni. Dacă nu a fost prelucrat de demitizatorii de astăzi …

_______________
1Lucian Boia, De ce este România altfel?, ediţia a II-a, adăugită, ed. Humanitas, Bucureşti, s.a., p. 39
2Gustave Le Cler, Moldo-Valahia. Ce a fost, ce este, ce-ar putea fi, ed. Institutul European, Iaşi, 2010, p. 27
3Ibidem
4Ibidem, p. 37
5Ibidem, p. 111
6Ibidem, p. 112
7Ibidem, p. 114
8Lucian Boia, De ce este România altfel?, ediţia a II-a, adăugită, ed. Humanitas, Bucureşti, s.a., pp. 59-60
9Laurenţiu Vlad, G. Le Cler şi impresiile sale din sejurul moldo-valah (1860-1864) în: Gustave Le Cler, Moldo-Valahia. Ce a fost, ce este, ce-ar putea fi, ed. Institutul European, Iaşi, 2010, p. 10
10Gustave Le Cler, Moldo-Valahia. Ce a fost, ce este, ce-ar putea fi, ed. Institutul European, Iaşi, 2010, p. 206
11Ibidem, p. 213
12Ibidem, p. 214
13Ibidem, pp. 220-221
14Jean-Louis Carra, Istoria Moldovei şi a Ţării Româneşti. Memorii istorice şi geografice despre Ţara Românească publicate de M. de B***, ed. Institutul European, Iaşi, 2011, p. 125
15Gustave Le Cler, Moldo-Valahia. Ce a fost, ce este, ce-ar putea fi, ed. Institutul European, Iaşi, 2010, p. 58
16Ibidem, pp. 98-99
17Ibidem, p. 219
18Ibidem, pp. 57-58
19Ibidem, p. 62
20Ibidem, p. 61

Cum ne văd alţii XIX. Sfatul lui Gustave Le Cler: Brăila, capitala Principatelor Unite!

Intendent (sau subintendent) al misiunii militare franceze în Principate în perioada 1860-1864, având unele contribuţii la procesul de modernizare al armatei române în perioada respectivă, scrie despre perioada trăită pe meleaguri mioritice în cartea Moldo-Valahia. Ce-a fost, ce este, ce-ar putea fi, publicată de editorul Édouard Dentu în 1866.

Extrem de critic în privinţa Principatelor, despre Brăila mea natală, prezentată în Capitolul 3 „De la Bucureşti la Ismail” (pe atunci, Bugeacul era românesc, nu însă şi Dobrogea), Le Cler are doar cuvinte de laudă:

„Brăila e un oraş frumos, bine aşezat, destul de bine pavat, prevăzut cu construcţii moderne ce amintesc de oraşele maritime din Occident. Acest fapt se explică prin numărul mare de negustori aduşi aici de comerţul cu grâne. Numărul străinilor stabiliţi aici – mai ales greci şi turci – e estimat la mai mult de două mii.

Brăila reprezintă staţia pacheboturilor mesageriei noastre imperiale care vine din Marsilia. Aici se găsesc o Bursă, o sală de spectacole şi, în port, un număr mare de hambare de grâu; remarcăm promenade frumoase, o grădină publică şi toate localurile necesare şi de lux cu care trebuie să fie dotat un important oraş comercial. – Să nu uităm cele vreo mie de mori de vânt, situate în vestul oraşului, ce îi conferă o fizionomie specifică. – Ne dăm seama imediat că am ajuns în mijlocul unei populaţii de morari şi negustori de grâne.

Dacă am avea un sfat de dat, acesta ar fi să se facă din Brăila capitala Principatelor. Comunicând cu Constantinopolul şi porturile Mediteranei prin Marea Neagră, Bosfor şi calea ferată din Constanţa; cu Serbia, Ungaria, Viena şi Paris prin Dunăre şi căile ferate ale Austriei; aflându-se în centrul celor două provincii, înzestrată cu un port excelent, Brăila ar deveni în scurt timp un mare oraş. Acest îndemn se adresează generaţiilor viitoare; ştim bine că situaţia actuală îi face realizarea imposibilă.”1

Citind cartea în întregime, îţi dai seama că Brăila este oraşul românesc care i-a plăcut cel mai mult autorului, singurul despre care nu are nimic de criticat.

Biata Brăila, ce-a fost (chiar şi în copilăria şi tinereţea mea, în anii ’80 şi începutul anilor ’90 ai veacului trecut, nu doar pe vremea lui Le Cler) şi ce-a ajuns!

______________________

1Gustave Le Cler, Moldo-Valahia. Ce a fost, ce este, ce-ar putea fi, ed. Institutul European, Iaşi, 2010, p. 64

Locuri din Bucureşti, în Letopiseţul Cantacuzinesc

Scris „după 16901, potrivit Studiului introductiv, semnat de Dan Horia Mazilu, al lucrării Cronicari munteni publicată sub egida Academiei în 2004, Letopiseţul Cantacuzinesc sau Istoria Ţărâi Rumâneşti de când au descălecat pravoslavnicii creştini, relatează o serie de evenimente petrecute în locuri familiare bucureştenilor, precum zonele Plumbuita sau Cotroceni, pe vremuri în afara oraşului.

Paternitatea letopiseţului (disponibil şi online) este în general atribuită lui Stoica Ludescu, dar nu unanim, nu degeaba letopiseţul mai e cunoscut şi ca Anonimul Cantacuzinesc.

Astfel, zona Plumbuita este martora unei bătălii, în 1632, între oştile lui Radu Iliaş, fiul lui Alexandru Iliaş al Moldovei, şi oamenii lui Matei Basarab:

„Iar ei n-au vrut, ci încă au trimis de au adus și tătari și au purces cu Radul, cu oaste grea, moldovéni, siiméni, cu steag împărătesc, cu schimni-ceauș, ca să vie să scoață pre Mathei-vodă din scaun, făcând multă pieire și robiciune țării. Iar Matei-vodă deacă înțelése că-i vin asupră, îndată-și strânse oștile și puse tabăra pre marginea orașului, dăspre Dudești, și-i tocmi pre fieșcare la ceata lui. Iar Radul-vodă încă au fost tăbărât cu oastea lui și cu boiarii țării la pod la Obilești, la Colintina, din jos de mănăstirea lui Dan dvornicul.

Deci când au fost la octombrie 25 dni, sâmbătă, lovitus-au străjile din jos de mănăstirea Plumbuitei, și fură foarte rău înfrânți. Iar a doao zi, duminecă, lovitu-s-au toți de față. Iar capetele oștilor lui Matei-vodă: pre călărași era Tudosie spătarul sin Vintilă dvornicul, i Gherghie spătarul sin Lupul logofăt, iar pre roșii era Ivașco vornicul Băleanul, i Barbul păharnicul Brădescul, iar pre dorobanți Oprea aga i Lupul căpitanul. Și hasna lui Matei-vodă au fost arhanghel Mihail, iar hasna Radului-vodă au fost Orac mârzea, capul tătarilor.

Fost-au război mare, de dimineața până seara. Făcut-au tătarii mare năvală în multe rânduri, cât să amestece unii cu alții, bătându-se tot cu sabiile goale. Și nimic nu putură folosi. Ci când fu în deseară, au dat Dumnezeu de au fost izbânda lui Matei-vodă, iar Radul-vodă au dat dosul, fugind cu mare spaimă și cu capul gol. Și multe trupuri au căzut jos de sabie. Atuncea au pierit și Necula vistierul i Papa logofătul ot Greci. Iar Hrizea dvornicul, i Mihul spătarul, i Catargiul, i Vasilache aga, i Dudescul vistierul, aceștea au scăpat cu Radul-vodă la Moldova. Iar pre alți boiari, pre toți i-au prins vii. Pre turci încă nu i-au bântuit nimic, ci au venit cu steagul împărătesc, de s-au închinat la Matei-vodă. Făcutu-s-au de trupurile acelora o movilă mare în marginea orașului, dăspre Dudești, ca să să pomenească. Iar Matei-vodă încă s-au întors în oraș, la scaunul lui, dând laudă mare lui Dumnezeu pentru că l-au izbăvit de vrăjmași și ai lui și ai țării.

Iar când fu la noiemvrie 15 dni, fu chemat Matei-vodă de Abaza-pașa la Ruși, de ș-au tocmit lucrurile lui și ale țării. Și iar s-au înturnat înapoi, de au mers în scaun în București.

Iar când au fost la dechemvrie 15 dni, venit-au un capigiu de la Poartă cu atișerif împărătesc, de au dat lui Matei-vodă steagul Radului-vodă, ce s-au fost luat de la război, ca să stăpânească el.”2

Astfel, o batălie din apropierea mănăstirii Plumbuita a decis, în mod fericit, soarta Ţării Româneşti pentru cei 22 de ani ai domniei lui Matei Basarab.

La „podul Plumbuitei” i-a întâmpinat Constantin Şerban, succesorul lui Matei Basarab, pe trimisul Porţii, ” terzi Mustafa aga Tahalgiul” şi pe boierii care ceruseră la Poartă desemnarea sa:

„Iar Costandin-vodă, împreună cu toți boiarii lui începură a căuta de rândul țării și de așăzământul domniei. Și îndată trimiseră de olac de déderă véste împăratului, sultan Mehmet, și veziriului Derviş-pașa și tuturor priiatenilor, câți avea, pentru întâmplarea ce scrie mai sus. Și tuturor le-au părut bine. Și degrab aléseră pre o seamă de boiari, și roșii și popi, de i-au trimis la Poartă, făcând mare rugăciune la toți ca să le hărăzească pre Costandin-vodă, să le fie domn. Și numaidecât le-au făcut pre voie, precum l-au pohtit și țara. Și-i déderă steag de domnie noao, trimițându-l cu terzi Mustafa aga Tahalgiul împreună cu boiarii.
Iar Costandin-vodă, înțelegând de aceasta, pogorât-au la București. Iar când au fost joi, iunie 1 deni, 7162*, ieșit-au Costandin-vodă, cu toți boiarii, cu toate oștile înaintea steagului, la podul Plumbuitei și acolo să împreună cu aga turcul și cu boiarii. Și cu mare cinste intrară în scaun în București. Și preste puținea vréme gătit-au Costandin-vodă haraciul și poclonul de domnie. Și l-au trimis la împăratul cu aga turcul și cu mulți boiari.”3
__________
*1 iunie 1654

În Cotroceni, în 1669, boierii pământeni s-au adunat şi au hotărât să trimită o delegaţie la Ţarigrad să se plângă Porţii că nu mai pot trăi cu grecii, obţinând dealtfel mazilirea lui Radu Leon:

„Și când au fost la dechemvrie 3 dni, leatul 7177*, miercuri dimineața, după ce s-au adunat toți boiarii la curte, iar Radul-vodă cu grecii s-au fost gătit în taină cu siiménii să ucigă pre boiari, sus în casele domnești. Iar nefiind voia lui Dumnezeu, numaidecât să pricepură boiarii și grăbiră de ieșiră toți afară din casele domnești și alergară la Mitropolie, la părintele mitropolitul Theodosie. Trăgând clopotile, aciiași să strânseră toți slujitorii la Mitropolie, jăluindu-se boiarii către dânșii de toate ce li s-au întâmplat. Atuncea și slujitorii fură toți într-un gând și strigară că de acum nu vor mai lăsa ei să piiară neamul boieresc, ci să iasă grecii din țară afară, că nu-i pot sătura cu bani. Atuncea toți boiarii, cu mare, cu mic, cu toate gloatele slujitorilor, ieșit-au de la Mitropolie de au mers cu toții la sat la Cotrăcéni. Acolo făcură sfat mare, socotind că de acum înainte nu vor mai putea trăi cu grecii. Ci să gătiră toată boierimea țării și cu slujitorii din toate cétele, pân’ la 200 de oameni. Și purceseră de acolo de să duseră la împărăție, pre vremea când era la Enișer împotriva Critului, făcând la împărăție multă jalbă pentru grecii Țarigradului, cum ei au spart raiaoa Țării Rumânești. Atunce înțelegând împărățiia, poruncit-au cu mare mânie de au scos pre toți grecii din țară cu mare rușine și au mazilit pre Radul-vodă. Mergând la casa lui în Țarigrad, acolo au murit, la cursul anilor 7177. Și au domnit ani 4.”4

___________

*3 decembrie 1669

Tot la Cotroceni (şi la Văcăreşti) fac tabără nişte turci care voiau „să-l piardă” pe Matei Basarab, anul nefiind clar precizat, în orice caz între 7153 (1645) şi 7161 (1653):

„Văzând turcii că are striște la războiu și i să înmulțesc oștile și vitejii, sfătuitu-s-au cu mare meșteșug să-l prinză. Odată, au trimis pre Chinan-pașa cu mulțime de turci, tăbărându-se din sus de București, la morile Cotrăcénilor, iar alții din jos de București, despre Văcărești. Iar Mateivodă, prinzând de véste, îndată au strâns toate oștile țării, stând toți înarmați, în zi și în noapte, lângă domnul lor. Iar turcii deacă au văzut că nu-i vor strica nimic, ei s-au întors iar înapoi, cinstindu-i și dăruindu-i Matei-vodă cu multe daruri scumpe.”5

N-am reuşit să-l identific pe acest Chinan Paşa şi nici anul în care a avut loc tentativa (probabil neautorizată) a unor turci de a-l îndepărta pe Matei Basarab, care nu a fost mazilit.

În bătălia navală din Dardanele (1656) apare un oarecare Kenan sau Chinam Paşa. Nu ştiu dacă-i acelaşi.

Acest Chinan Paşa apare şi în Cronica Bălenilor, ca protectorul, poate chiar amantul gay al lui Mihnea vodă:

„Mihnea vodă acesta, pre carele turcii l-au ales de l-au făcut domn Ţărăi Rumâneşti, numindu-se el pe sine că iaste fecior Radului vodă Mihnea şi slujind lângă Poarta Turcească la Chinan Paşa (căruea zic unii să-i fi fost giuvan, fiind frumuşăl), iar mai vârtos Valedelii* au slujit (că zic unii să-i fie căutat de treabă căteodată**) şi învăţând turceşte bine (den mâniea lui D-zeu) luo şi el domnia; carele viind în ţară cu turci, cu tătari, multe reale au făcut.”6
____
*sultana valide, adică sultana-mamă
**adică au întreţinut relaţii sexuale

______________

1Dan Horia Mazilu, Studiu introductiv în Cronicari munteni, coll. Opere fundamentale, ed. Fundaţiei Naţionale pentru Ştiinţă şi Artă, , Bucureşti, 2004, p. XV
2Dan Horia Mazilu, Cronicari munteni, coll. Opere fundamentale, ed. Fundaţiei Naţionale pentru Ştiinţă şi Artă, , Bucureşti, 2004, pp. 164-165
3Ibidem, p. 175
4Ibidem, pp. 203-204
5Ibidem, p. 168
6Ibidem, pp. 343-344

Adevărul domnului Liiceanu, un concept evaziv

Conform dlui. Liiceanu, o declaraţie pe care Liviu Dragnea n-a făcut-o niciodată, dar pe care i-a atribuit-o în mod public în alocuţiunea sa din Parlamentul European, poate fi totuşi adevărată, după cum aflăm din explicaţiile penibile de pe contributors.

Ne spune dl. Liiceanu în acel articol:

„Datorez în mod categoric o explicație privitoare la situația în care m-am pus când, în discursul meu de ieri de la Bruxelles, am făcut următoarea afirmație: «Acum, cei care ne-au adus în această situație vor să se bucure nestingheriți de averile făcute din furt, fără teama de a răspunde în fața legii. Nu le-a ajuns impunitatea parlamentară. Acum ținta numărul 1 sunt Parchetul General și DNA. Iată declarația explicită a șefului PSD: „Trebuie să ne concentrăm pe demiterea procurorului șef al DNA, pe demiterea d-nei Kövesi”.»”

Iată ce-şi reproşează dl. Liiceanu pe contributors:

„Lucrul pe care mi-l reproșez este de a fi dat statut de citat (inexact) ideii adevărate care se ascundea în el.”

În el? Care el? El, citatul? Păi citatul nu există, este invenţia dlui. Liiceanu: Liiceanu a spus vorbele alea, nu Dragnea. Citatul „inexact” e ceva ce i se pare dlui. Liiceanu că s-ar desprinde dintr-un interviu dat de Dragnea, pe care l-a rezumat în articolul din contributors. Citatul nu e inexact, e inventat! Dragnea a spus în esenţă, în mod corect, că nu stă ţara în doi procurori. Ar fi putut să citeze şi aforismul: „cimitirele sunt pline de oameni de neînlocuit„, atribuit ba lui Napoleon, ba lui de Gaulle.

Deci, ce idee să se ascundă în ceva ce nu există?

Mai rău, dacă citim atent fraza de mai sus, ne putem întreba şi care este ideea adevărată conţinută de citatul „inexact”? Este adevărat că „trebuie să ne concentrăm pe demiterea procurorului șef al DNA, pe demiterea d-nei Kövesi”?

Maître, nu mai scrie la nervi, că scrii prost! 

O cuvântare câtuşi de puţin istorică (o găsiţi pe youtube sau aici). Publicul nu a părut a cădea în extazul uzual al admiratorilor români ai dlui Liiceanu (extaz pricinuit, în opinia mea, cel mai adesea de snobism).

Vorbitorului a trebuit să i se ceară să încheie nu cu o pagină de concluzii ci cu o frază (nu s-a conformat!).

Pentru că s-a plâns dom’ profesor în contributors că i se reduce alocuţiunea la o propoziţie (citatul „inexact”, presupun), eu am să comentez mai mult: dl. Liiceanu a vorbit în română şi, după o lungă autoprezentare, a început cu parabola mănuşii vânătorului din nu ştiu ce basm rusesc, prin care de fapt s-a plâns de timpul prea scurt acordat.

Ori, dom’ profesor ar fi trebuit să ştie că vorbele de spirit pierd mult prin traducere sau prin pronunţarea lor de către vorbitori imperfecţi ai limbii în care sunt spuse. În schimb, câştigă prin concizie. Dom’ profesor n-a fost deloc concis, deşi s-a plâns că i s-a acordat prea puţin timp. Atunci când mai critică şi gazda, parabolele sunt cu atât mai puţin apreciate.

Nici reducerea problemei la lupta dintre bine şi rău, ca în basme, rămânând în nota folclorică în care şi-a început alocuţiunea, s-ar putea să nu fi făcut o impresie grozavă.

Cum ne văd alţii XVIII: evoluţie sau involuţie în Ţările Române?

Citindu-i pe Cantemir (Descrierea Moldovei, 1714), Jean-Louis Carra (Histoire de la Moldavie et de la Valachie, 1777), Friedrich Wilhelm Bauer (Memoires historique et geographique sur la Valachie, 1778) şi Gustave Le Cler (Moldo-Valahia. Ce a fost, ce este, ce-ar putea fi, 1866), se poate observa, în paralel cu modernizarea Ţărilor Române, o surprinzătoare decadenţă umană.

Nu am de unde şti dacă această decădere a fiinţei româneşti este doar o aparenţă generată de percepţia subiectivă a autorilor sus-mentionaţi sau este reală, căci nu am trăit în vremea respectivă şi nici date statistice solide şi de încredere nu am.

Pot doar să o constat, aşa cum apare din texte.

Astfel, despre băutură, aflăm de la Cantemir că moldovenii

de băutură nu au prea multă greaţă, dar nici nu-i sunt plecaţi peste măsură. Desfătarea lor cea mai mare este să petreacă în ospeţe, uneori de la al şaselea cea al serii până la al treilea ceas după miezul nopţii, alteori şi până ce se crapă de ziuă, şi sa bea până ce varsă. Atâta că nu au obicei să facă petreceri în fiece zi, ci numai la sărbători sau când e vreme rea, iarna, când gerul sileşte oamenii să stea pe acasă şi să-şi încălzească mădularele cu vin. Rachiul nu-l iubeşte nimeni, afară de oştean; ceilalţi beau numai un pahar mic înainte de masă.”1

Se relatează şi o competiţie amuzantă între un moldovean şi un muntean – un concurs de băut:

„Odată s-a iscat o sfadă dacă moldovenii sau valahii sunt cei mai mari beţivi. Cei ce se luaseră la sfadă au mers pe podul de la Focşani (la hotarul dintre Moldova şi Valahia), unde atâta s-au sfădit amândoi cu paharele până când valahul a căzut jos de prea mult vin ce băuse. Drept plată pentru izbânda lui moldoveanul a fost dăruit cu boieria.”2

De remarcat înalta apreciere acordată izbânzii bahice a compatriotului. Totuşi, concursul a fost de băut vin, nu tărie.

Cantemir deplânge trândăvia moldovenilor, (ca un veritabil băsist 🙂 ), compensată însă de dărnicia pământului ţării:

„Eu i-aş socoti, desigur, pe ţăranii moldoveni că sunt cei mai nenorociţi ţărani din lume, dacă belşugul pământului şi secerişurile bogate nu i-ar scoate din sărăcie aproape fără voia lor.

La muncă sunt foarte leneşi şi trândavi; ară puţin, seamănă puţin şi totuşi culeg mult. (…) Dacă ţăranul are o vacă sau două, socoteşte că are destulă hrană pentru el şi pentru copiii săi, pentru că unele vaci dau 40 sau cel mai puţin 24 de măsuri de lapte pe zi. Iar dacă vreunul are 20 de stupi de albine, atunci el poate plăti lesne din venitul lor dările pentru tot anul. (…) Cei ce locuiesc în munţi au oi, miere şi poame din belşug; cei de la câmpie au grâu, boi şi cai.3

După cum am mai arătat, Bauer şi Carra îi descriu pe români în 1778, respectiv 1777 ca fiind voinici şi înalţi, înzestraţi cu o bună stare de sănătate fizică şi sufletească, nu îi prezintă ca nefericiţi ci mai degrabă multumiţi şi având o fire veselă, mai cu seamă valahii.

Iată cum e descris ţăranul român de Gustave Le Cler în 1866, în urma şederii sale de 4 ani în Ţările Române:

„Baza naţiunii se compune din ţărani; deşi această clasă a rămas cucernică, destinată muncilor agricole; deşi a păstrat tradiţiile şi limba strămoşilor săi; deşi păstrarea autonomiei naţionale se datorează răbdătoarei resemnări a ţăranului, credinţei sale în rezistenţa rasei române, speranţei sale într-un viitor mai bun, trebuie spus cu părere de rău că ţăranul poartă pecetea unei îndelungate suferinţe, a privaţiunilor şi a poverii unei aspre robii; a devenit abătut, tăcut, egoist, îndobitocit; hrana sa nu se compune decât dintr-o fiertură de mălai fără condimente şi din câteva bucăţi de carne uscată în zilele de sărbătoare. Dar e împins să se îmbuibe cu rachiu, abominabil alcool care se fabrică din grânele ţării. Dacă găseşte în beţie uitarea momentană a necazurilor sale, tot în ea îşi pierde energia morală şi forţele.”4

Găsim în Moldo-Valahia lui Le Cler încă o descriere dezolantă a locuinţelor şi făpturii româneşti:

„După cum se vede, în ţara aceasta grâul cârnău nu e consumat sub formă de pâine, ci e prefăcut în alcool arzător şi vătămător oferit ţăranului!(…) Ţăranul e sfrijit, palid, descărnat, acoperit de zdrenţe, atins de o îmbătrânire prematură; privirea sa posacă şi veştejită cată în jos; locuinţa sa nu merită nici numele de colibă, nici pe cel de bordei; ce denumire poate fi dată acestor cocioabe infecte?”5

În descrierea lui Le Cler din 1866 aflăm o situaţie răsturnată faţă de cele descrise de Cantemir, Carra şi Bauer.

Traiul îndestulat al ţaranului, descris de Cantemir, e înlocuit cu mămăliga de fiecare zi. Vinul băut de ţăranul lui Cantemir e înlocuit de rachiu. Românul sănătos, vesel, înalt şi voinic al lui Carra şi Bauer e înlocuit de un ţăran înfometat, sfrijit, palid, descărnat, tăcut, deprimat.

Ce s-a întâmplat? Fie imaginea prezentată de unii dintre cei patru autori nu este reală, fie, dacă e reală, un singur lucru se putea întâmpla: începuse modernizarea şi occidentalizarea ţării. Reforma!

____________
1Dimitrie Cantemir, Descrierea Moldovei, ed. Litera, Chişinău, 1997, p. 187
2Ibidem
3Ibidem, pp. 182-183
4Gustave Le Cler, Moldo-Valahia. Ce a fost, ce este, ce-ar putea fi, ed. Institutul European, Iaşi, 2010, p. 106
5Ibidem, p. 72

Dimitrie Cantemir despre latinitate şi continuitate în „Descrierea Moldovei”. Falsa demitizare a lui Troian.

„Descrierea Moldovei” e o monografie de ţară în care Dimitrie Cantemir pune accent pe timpul prezent (prezentul lui, adică începutul sec. al XVIII-lea), situată la intersecţia dintre literatură şi geografie, cu spaţii largi acordate geografiei fizice şi umane, în special obiceiurilor şi administraţiei.

Ca urmare, găsim mai puţine preocupări legate de identitate naţională în comparaţie cu „Hronicul vechimei a romano-moldo-vlahilor(sau vezi aici). Dar nu lipsesc.

Astfel, Cantemir scrie despre faptul că şi moldovenii sunt numiţi de străini „valahi”, ca şi ceilalţi români:

„(…) turcii, care pătrundeau adesea cu oaste prin Moldova, către ţările vecine ocupate de dânşii în Europa, au dat moldovenilor numele de akvlach*. Apoi, când Bogdan, după voia cea din urmă a tatălui său Ştefan cel Mare, le-a închinat ţara, turcii, obişnuiţi să numească ţările supuse după numele domnitorilor, au început să-i zică Bogdan; totuşi vechiul nume s-a păstrat în limba tătărească, vecinii din partea cealaltă, leşii şi ruşii, numindu-i pe  moldoveni valahi, adică valşi sau italieni, iat valahilor care locuiesc în munţi zicându-le munteni, adică oameni de peste munte.1
___________
*Mai bine ak-iflak, adică valahi albi, spre deosebire de kara-iflak (vlach), valahi negri, care sunt locuitorii Valahiei”

Acelaiaşi termeni turceşti privind moldovenii şi muntenii îi întâlnim menţionaţi şi la Thomas Thornton, Esq („The Present State of Turkey„, 1807):

„The inhabitants distinguish that part of ancient Dacia which is tributary to the Ottoman Porte by the name of «Zara Rumanesca» or the Roman Empire. The turkish name is «Iflak», a corrupt pronunciation of Wallachia, though Moldavia is frequently called Bogdan, a word derived, according to d’Herbelot, from the Sclavonian name of the Christian princes of Moesia. By way of distinction, Moldavia is also called «Cara Iflak» and Wallachia «Ak Iflak»”.2

Am observat că denumirile Ak-Iflak şi Kara-Iflak apar, în funcţie de sursă, atribuite fie muntenilor, fie moldovenilor, aşa că nu ştiu sigur care era Valahia Neagră şi care Valahia Albă.

În orice caz, rădăcina „Iflak” aplicată ambelor ţări române, indiferent care din ele era albă (ak) şi care neagră (kara) indică faptul că turcii ştiau foarte bine că moldovenii şi muntenii erau o singură etnie.

Cu privire la latinitatea moldovenilor, Cantemir îl aduce martor pe istoricul polonez Orichovius (Stanisław Orzechowski):

„(…) nu sunt cu mult deosebiţi de italieni, prin firea lor, prin limbă şi prin obiceiuri; sunt oameni sălbatici şi foarte viteji şi, cu toate că stăpânesc o ţară foarte mică, nu se află alt neam care să arate atâta vitejie şi cinste în războaie*, să înfrunte şi să bată mai mulţi vrăjmaşi dimprejur sau să se apere mai bine când este atacat.”3
___________
*Orzechowski a scris pe la mijlocul sec. al XVI-lea, deci se referă la situaţia din vremea lui Ştefan cel Mare şi din prima jumătate de veac de după el, nu avea cum să prevadă prăbuşirea de mai târziu.

Ca şi Miron Costin, Cantemir argumentează originea latină a moldovenilor cu dovezi arheologice, lingvistice şi cu izvoare scrise.

Astfel, scrie despre ruinele castrului de la Barboşi, Galaţi:

„Nu departe de aici, la gura dinspre răsărit a Siretului, se văd ruinele unei cetăţi foarte vechi, numită astăzi de locuitori Gherghina. Că această cetate a fost zidită pe vremea lui Traian se poate dovedi cu monezile dezgropate din dărâmături, ca şi cu o lespede de marmură în care stă săpat:

IMP. CAESARI DIV. FILIO NERVAE. TRAIANO. AGVOSTO. GERM. DACICO. PONT. MAX FEL. B. DICT. XVI. IPM. VI.CONS. VII. P. P. CALPVRINIO PVBLIO. MARCO. C. AVRELIO. RVFO.”4

Se mai referă Cantemir la Valul lui Traian5, despre care spune că s-ar întinde de la Petrovaradin, actualmente în Serbia, până la Don. De fapt, este vorba de mai multe fortificaţii romane şi posibil gotice din diverse perioade.

Din această referire, chiar şi eronată, transpare percepţia de sine a românilor moldoveni din acea perioadă (început de sec. XVIII), conştiinţa deplină a propriei origini latine pe care, prin extensie, o atribuiau în mod eronat fortificaţiilor cu origine incertă de pe teritoriul moldovean (nu e vorba doar de Cantemir ci şi de Miron Costin, deci nu vorbim despre un eres personal al lui Cantemir).

„Troianul” nu era perceput de ei ca având origine slavă cum s-a scris mai târziu ci ştiau bine că „bădica Trăian” din Pluguşor sau din „Troianul” adică „Valul lui Traian” era chiar împăratul Traian, după cum explică aici prof. Ion Coja.

Nu sunt eu expert în istoriografie şi mitologie slavă, dar citindu-i pe experţi, se pare că şi slavii îl asociază pe Troyan cu Traian.

„Demitizări” facile şi teribiliste de genul celei pe care am găsit-o pe acest blog, conform căruia „de la Rîm ne tragem” ar fi o falsificare a istoriei, pentru că Troian e un zeu slav şi Crăciun vine tot de la un zeu slav, sunt posibile, dacă ăsta ne e programul şi agenda. Sunt convins că şi Boia ar fi de acord, chiar mă mir că i-a scăpat demitizarea Pluguşorului. Doar el scria, ca şi autorul blogului, că românii sunt mai mult slavi6.

Însă o documentare doar un pic mai minuţioasă, folosind mijloace informatice la îndemâna oricui, pune demitizarea lui „bădica Traian” sub semnul întrebării. Astfel, potrivit lui Vladimir Nabokov (autorul, printre altele, al faimoasei „Lolita” şi traducător în engleză al „Cântecului lui Igor”) în „The Song of Igor’s Campaign”:

„«Trajan’s roads» are known to have existed in various parts of the Black Sea region. On the other hand, a god called Troyan, attributes and functions unknown, is mentioned in a twelfth century transcript in one of the apocrifa relating to the activities of the Blessed Virgin (…) where he heads a company of condemned idols: «Troyan, Hors, Veres, Perun» (The last is the god of thunder, and the two others are Hors, the sun god, and Veres, the god of shepherds, the Russian Appolo. The Roman emperor and the Russian god seem to have got hopelessly entangled by the time The Song* was composed. One can understand line 59 as «following the divine way (of inspiration and magic?)» or endow it with a geographical sense (in connection with line 307).”
__________
*Cântecul oastei lui Igor

Interesant cum în „Cântecul oastei lui Igor” apare „Calea lui Troyan” („Troyan’s Trail”), exact numele trecătoarei din apropierea orăşelului bulgar Troyan (Троян):

Din descrierea în wikipedia a oraşului bulgar Troyan:
„Смята се, че името си получава от славянския бог Троян, което е намек за планинското местоположение на града. Името на днешния град вероятно повтаря названието на старо славянско селище в околността със същото име. Свързва се и с римския император Марк Улпий Траян.”
traducere (cu google): „Se crede că numele e derivat din zeul slav Troian, care este un indiciu al locației de munte a orașului.”(?!) „Numele orașului prezent, probabil, repetă numele așezării slave vechi în vecinătatea cu același nume. Asociat cu imparatul roman Marcus Ulpius Traian.

Potrivit autorului bulgar care a publicat articolul wikipedia despre oraşul bulgăresc Troyan, când este vorba despre etimologia orăşelului cu acest nume din nordul Bulgariei, la fel ca în comentariul lui Nabokov, numele împăratului se încurcă cu al zeului slav: se crede că ar fi vorba despre zeu, dar orăşelul e amplasat în apropiere de Trecătoarea Troian (numită şi Beklemoto), străbătută de Via Traiana din Balcani şi esenţială în războaiele lui Traian cu dacii.

La fel, numele comunei Troianul din jud. Teleorman, atestată documentar din 1620, conform demitizatorilor de serviciu, şi-ar avea originea în numele zeului slav. Pur din întâmplare, este amplasată în imediata apropiere a „Limes Transalutanus”, fortificaţie romană din perioada Daciei romane.

Şi în Republica Moldova, de unde este autorul blogului demitizator cu pricina, există un sat „Troian”, comuna Vozneseni, raion Leova, amplasat, cum altfel, tot aproape de un val atribuit (legendar) lui Traian ( e vorba de zidul greuthungic sau valul lui Traian de nord din Rep. Moldova).

Din moment ce originea numelui acestor localităţi ar fi zeitatea slavă Troian, presupun că ele ar putea să apară oriunde. Totuşi, în trei ţări – România, Rep. Moldova şi Bulgaria – ele apar în legătură cu lucrări de geniu romane sau atribuite romanilor: în apropierea fortificaţiilor romane sau atribuite romanilor, parte din ceea ce e cunoscut ca „Valul lui Traian” sau de Via Traiana în Bulgaria.

La fel, R.F. Hoddinott (în „Early Byzantine churches in Macedonia and Southern Serbia„, pag. 83) consideră că zeul slav Troian nu e altul decât împăratul Traian:

A latter-day west-slav god was Trojan, but this divinity was in fact, none other than the mighty Roman emperor Trajan, deified after his death by his opponents as well as by his fellow Romans.7

Într-un articol din 1917, lingvistul american John Dyneley Prince („The Names Troyan and Boyan in Old Russian„, 1917), susţine că numele „Troian”, la slavi, îşi are originea într-o mixtură de tradiţii filologice – atât în numele împăratului roman, cât şi în tradiţia homerică:

„It is highly likely that we have in the name «Troyan» a mixture of philological traditions, i. e., that it is a combination-reproduction of the Roman «Trajan» and the Greek «Trojan» both which opinions are indicated above. In this supposed compound tradition, the Greek element must be regarded as predominating.” (…)

It is much more probable that we have in the „Troyan” of the Slovo* no distinctive Slavonic legend at all, but rather, as already indicated, the mixed tradition of the Roman „Trajan” and the Hellenic Homer.
______________
*Igor-Slovo (Slovo o p’lku Igoreve, Igorya Svyat’slavlica vnuka,
„Povestea lui Igor, fiul lui Sviatoslav”)

Traducere: „este mult mai probabil ca în «Troian» din Cântecul lui Igor să nu avem deloc o legendă slavă ci, mai degrabă, un amestec al tradiţiei romane cu cea homerică.

Toate sursele de mai sus sunt accesibile pe internet şi se pot găsi folosind google.

Cu asta, cred că am scris suficient şi din mai multe surse ca să arăt că Troian din „bădica Troian” si din „Valul lui Traian/Troian”  este mai probabil împăratul Traian aşa cum  ştiau Miron Costin şi Dimitrie Cantemir şi nu o zeitate slavă.

Revenind la „Descrierea Moldovei”: Dimitrie Cantemir subliniază ceea ce am regăsit şi la Alain Ruzé, şi anume colonizarea masivă a Daciei chiar din timpul lui Traian, care l-a împiedicat pe succesorul acestuia, Hadrian, să abandoneze provincia (de teama pustiirii coloniilor):

„Toate acestea sunt întărite de mărturiile celor mai de seamă istorici latini, prin care se arată că împăratul roman Traian a adus în Dacia colonii puternice de cetăţeni romani, şi că urmaşul său Adrian, după ce a lăsat barbarilor părţile din răsărit, n-a părăsit Dacia, numai de teamă ca acestea să nu fie pustiite.”8

Ideea este reluată şi dezvoltată şi în capitolul dedicat boierimii moldovene, subliniind amploarea colonizării romane, dedusă din faptul că Hadrian, care a părăsit cuceririle lui Traian din Asia – Mesopotamia, Asiria şi Armenia – nu s-a retras din Dacia pentru a nu abandona numărul mare de colonişti:

„Cine vrea să cerceteze de unde se trage boierimea moldovenească nu are trebuinţă să alerge, după pilda altor neamuri, la născociri îndoielnice şi întunecate. Scriitorii greci şi latini, pe care toţi învăţaţii lumii îi ştiu că sunt pricepuţi, ne dau în privinţa aceasta lumina cea mai limpede. Pentru că noi credem că cineva ar putea să tăgăduiască că au fost soldaţi şi cetăţeni romani aceia pe care Traian – după ce a biruit pe regele Decebal şi a nimicit ţara dacilor – i-a strămutat în Dacia ca locuitori noi. Dacă ne-ar lipsi alte mărturii, numai faptul că Adrian, după moartea lui Traian, lăsând barbarilor alte ţinuturi asiatice, s-a oprit să părăsească Dacia, numai fiindcă se temea să nu ducă la pieire atâtea mii de cetăţeni romani care erau acolo şi încă ar fi destul pentru cititorul care cunoaşte vremurile vechi ca să se încredinţeze de adevărul lucrurilor, dacă şi-ar aduce aminte şi de obiceiul statornic la romani, după care nu era îngăduit să se primească cineva într-o legiune, dacă nu era cetăţean şi deci de neam bun.”9

Cantemir are desigur dreptate în linii mari dar nu în amănunt: originea latină a poporului nu este neapărat aceeaşi cu a boierimii, după cum Hadrian nu a părăsit provincia Dacia dar a cedat roxolanilor sudul Moldovei şi estul Munteniei, incluse iniţial de Traian în provincia Moesia (cedate totuşi unui rege-client roxolan, Rasparaganus, aşa încât cedarea nu a fost totală).

În privinţa originii boierimii, mie mi-a fost predată la şcoală, prin anii ’80 – ’90 ai veacului trecut (mai exact 1981-1993), versiunea similitudinii cu situaţia celorlalte popoare latine, substituind seminţiile germanice din occident cu slavii: anume, că poporul ar fi fost de origine latină, iar clasele suspuse, de origine slavă.

Această versiune am întâlnit-o prezentată (dar nu creditată) şi în „The Present State of Turkey” (1807) de Thomas Thornton, Esq:

The boyars of the most ancient families indeed assert, that they are the descendants of the Slavi, and are of a distinct race from the people, who have sprung from the alliances of the Romans with the original Dacians; but the chief distinction among the nobles is their wealth and possessions.”10

Am scris că Thornton nu acordă prea mult credit ideii privind originea slavă a boierimii vechi, pentru că el subliniază (şi în citatul de mai sus) că aceasta nu se remarca prin distincţie ci prin avere. Dealtfel, el arată că oricine putea fi boierit de domnitorii vremelnici (fanarioţi) care conduceau Ţările Române pe atunci.

Acum a apărut şi versiunea cumană a lui Djuvara, aşa că oricum chestiunea originii boierimii moldovene (dar şi muntene) e mult mai nebuloasă decât îi pare lui Cantemir.

Ceea ce contează nu este veracitatea fiecărei afirmaţii a lui Cantemir, ci imaginea de sine a moldovenilor la  finele sec. XVII-lea şi începutul sec. XVIII pe care ne-o relevă Cantemir, deopotrivă cu Miron Costin şi, într-o măsură mai mică, Neculce.

Ideea originii latine a moldovenilor se regăseşte în mai multe locuri:

„Atâta se ştie bine însă că locuitorii Moldovei, care se trag din Italia şi care au căutat să-şi scape viaţa trăgându-se în munţi din faţa năvălirii sciţilor şi barbarilor, au avut regii şi voievozii lor.”11

De fapt, se ştie că au avut voievozi şi cu siguranţă Cantemir se gândeşte la cei maramureşeni, la descălecătorii Moldovei. Dar regi? N-am auzit.

Despre latinitatea moldovenilor, mai arată Cantemir în „Descrierea Moldovei”:

„Noi nu avem de gând să vădim mai pe larg în ce chip s-a păstrat neamul roman colonizat în Dacia atâtea veacuri de-a rândul de la Traian şi pâna în vremurile noastre. Vrem să facem acelora care mai au vreo îndoială o singură dovadă şi anume că limba moldovenească, ce se potriveşte mai mult decât oricare altă cu cea romană, ne duce prea lămurit la strămoşii neamului nostru, fară ca cineva să mai poată tăgădui în vreun chip.”12

În caz că se miră cineva cu privire la modernitatea limbii lui Cantemir, reamintesc cititorului că lucrarea a fost scrisă în latină, citatele sunt de fapt traduceri.

_____________________________
1Dimitrie Cantemir, Descrierea Moldovei, ed. Litera, Chişinău, 1997, p. 12
2Thomas Thornton, Esq, The Present State of Turkey, ed. Joseph Mawman, Londra, 1807, p. 394
3Dimitrie Cantemir, Descrierea Moldovei, ed. Litera, Chişinău, 1997, p. 16
4Ibidem, p. 27
5Ibidem, p. 39
6Lucian Boia, De ce este România altfel?, ediţia a II-a, adăugită, ed. Humanitas, Bucureşti, s.a., p. 39
7R.F. Hoddinott, Early Byzantine churches in Macedonia and Southern Serbia, ed. Palgrave MacMillan, s.a, s.l., p. 83
8Dimitrie Cantemir, Descrierea Moldovei, ed. Litera, Chişinău, 1997, p. 39
9Ibidem, p. 168
10Thomas Thornton, Esq., The Present State of Turkey, ed. Joseph Mawman, Londra, 1807, p. 416
11Dimitrie Cantemir, Descrierea Moldovei, ed. Litera, Chişinău, 1997, p.58
12Ibidem, p. 169