Andrei Pleşu, un monopolist

Din grupul de intelectuali cunoscut sub diverse denumiri, printre care „boierii minţii”, „intelectuali publici”, elite, etc., cele elogioase fiind de obicei auto-atribuite, Pleşu părea decent.
Liniştit, dotat cu simţul umorului, lipsit de înverşunare, încercat din când în când de pusee critice la adresa lui Băsescu, repede înabuşite de ameninţarea preşedintelui că va vorbi şi el despre Pleşu.
Aiurea!
Nici faţă de un nonagenar ca Radu Beligan nu are reţineri, publicând o scrisoare deschisă.
Celebra scrisoare în care stimabilul filosof admonestează un actor nonagenar pentru că a îndrăznit şi el să-şi exprime susţinerea publică faţă de un candidat la alegerile prezidenţiale. Candidat pe care domnul filosof, unul dintre cei care cred că ştiu ce este bine pentru ţară, nu-l agreează:

” … nu aţi făcut decât să ne aşezaţi pe drumul pe care noi, cei care credem că ştim care e binele în chip matur al României, trebuia să ne aşezăm.”

(citatul e din Liiceanu, dar cred că printre acei „noi” l-a inclus pe Pleşu).

Beligan are dreptul să susţină pe cine doreşte, dar e găsit vinovat de a-şi

„(…)investi imaginea intr-o jalnica operatiune de propaganda, intr-un exercitiu manipulatoriu de un gust indoielnic.”

Adică cum, să apară alte mari conştiinte pe piaţă, în afară de Pleşu şi prietenii săi?
Alţi intelectuali publici, cu alte gusturi? Care aruncă pe piaţă alt „bine în chip matur al României”?
Ce înseamnă obrăznicia asta?
Păi ce, mai are cineva dreptul la conştiinţă, opinie şi exprimarea publică a acestora, în afară de Pleşu şi prietenii săi? Dacă Beligan îşi permite conştiinţă şi opinii, măcar să aibă decenţa să şi le ţină pentru el!

Aici nu e vorba de Ponta, e o problemă de principiu! Monopolul pe piaţa marilor conştiinţe trebuie apărat! Acest deviaţionism trebuie smuls din rădăcini!

Mai povesteşte domnul Pleşu că

„… n-am procedat impotriva constiintei mele cind, dupa 1989, v-am dat, pe o carte, o dedicatie calda: «Dlui Radu Beligan, constiinta mai buna a teatrului romanesc» (daca imi amintesc bine). Constiinta mai buna a teatrului, nu a civismului, nu a onestitatii politice.”

Vorbeşte despre lipsa onestităţii politice a lui Radu Beligan în aceeaşi scrisoare în care spune că

„Eu insumi am scris un memoriu catre seful statului -memoriu, nu «scrisoare» – cind, in 1982, am fost dat afara din slujba si din presa. Am folosit limbajul de lemn al acelui tip de document, cu ornamentica aferenta. Dar am facut-o din postura somerului anulat socialmente, nu din aceea a unui „simbol national”, asezat, ca dumneavoastra, la zenitul tarii. Si n-am recidivat, nici n-am «cintat», pina in ultima clipa, pe prima pagina a ziarelor…”

Adică filosoful a uzat şi el de limba de lemn, dar în mod onest, numai la nevoie … 🙂

Pe când Beligan, cel acuzat de lipsa onestităţii politice, se face vinovat de crima de a-şi fi păstrat vederile politice de stânga şi după 1989. Ia să fi lins el la poarta Cotrocenilor în ultimii 10 ani, adică să fi înţeles şi el „binele în chip matur al României” la fel ca domnii Pleşu şi Liiceanu, să vedeţi ce model de civism era!

În supărarea sa pe marea conştiinţă concurentă a lui Radu Beligan, Pleşu scapă mărturisirea unui abuz: demiterea pe motive politice a lui Radu Beligan din funcţia de director al Teatrului Naţional:

„In 1990, un grup de mari actori ai Teatrului National (printre care regretatul Gheorghe Dinica) au venit la Ministerul Culturii pentru a cere demisia dumneavoastra. Era, intr-adevar, greu de acceptat ca cineva care, in ianuarie 1989, inca se risipea in linguseli partinice sa ramina in continuare „sef”. Prin urmare, am raspuns pozitiv solicitarii cu pricina.”

Nu este un simplu act imoral, ci un abuz de putere comis de ministrul Pleşu, încadrabil în prevederile legii penale. Nu exista nicio bază legală, nici în 1990 nici după aceea, pentru demiteri din funcţie pentru simpla vină de a fi fost comunist, fără alt motiv.

Am să fac o mărturisire. Cred că Noica a făcut în viaţă nişte alegeri greşite. El a ales greşit legionarismul. Greşit nu doar pentru că au pierdut, greşit din punct de vedere moral. Mai târziu, şi-a ales greşit discipolii, lăsându-ne această moştenire otrăvită … „grupul de la Păltiniş”.
Sigur, exagerez puţin. Sunt convins că Pleşu şi Liiceanu şi-ar fi găsit oricum „drumul spre înalta societatate”, doar că n-ar fi putut să şi-l agaţe pe Noica la butonieră.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s