Dacomania în ştiinţă: cum ipotezele sunt prezentate drept certitudini de G.D. Iscru

Am scris foarte mult pe acest blog despre rescrierea în spirit Rollerian a istoriei poporului român de către curentul al cărui exponent cel mai faimos este Lucian Boia.

Din păcate, există şi celălalt curent, la fel toxic, chiar dacă poate animat de resorturi patriotice – dacomania.

Am mai explicat aici că acest curent nu face decât să legitimeze şi să faciliteze acceptarea inclusiv printre români a falsurilor roesleriene, deoarece acceptă ca valide premisele teoriei roesleriene (imposibilitatea romanizării în 165 de ani) şi doar le reinterpretează.

Acest curent, cunoscut şi ca protocronism, are ca reprezentanţi de frunte oameni ca Napoleon Săvescu sau Iosif Constantin Drăgan, care nu sunt istorici, au doar ca hobby istoria.

Ca urmare, am crezut că nici nu prea există istorici profesionişti care să ia în serios elucubraţiile dacomaniacale. Din păcate am găsit unul: G.D. Iscru.

În „Geto-dacii, naţiunea matcă din Spaţiul Carpato-Danubo-Pontic„, face câteva observaţii corecte privind evoluţia politizată a istoriografiei româneşti după 1989, probabil mai politizată chiar decât în perioada regimului Ceauşescu – de fapt, în esenţă este vorba de revenirea la Roller, la anii ’50:

„Cu «scenariştii» şi «regizorii» lui decembrie 1989, şi peste fireasca speranţă şi dorita deschidere spre libertate a forţelor naţionale, s-au năpustit asupra istoriei noastre «caii troieni» şi racolaţii forţelor oculte pe toate canalele de mediatizare pe care şi le-au pus cu grăbire sub control. Şi au început să persifleze şi să minimalizeze momente şi personalităţi cu adevărat reprezentative, să lovească puternic în altele.

Infiltrând instituţii de profil, în anii în care s-au scurs au lipsit tineretul şcolar de un bun manual de istorie, cele tipărite până acum fiind tipărite ca antimanual. Au programat să se facă politică la prima facultate de profil a Ţării.”1

Cartea lui Iscru este publicată în 1995. Chiar mă surprinde că atât de devreme s-a alterat predarea istoriei. Eu am terminat liceul în 1993 şi nu-mi amintesc să fi sesizat propagandă antinaţională în manualele de istorie, dar e posibil să fi apărut în intervalul 1993-1995.

Revenind la rescrierea în spirit Rollerian a istoriei României, fac rămăşag că nu e departe vremea când se va propune reabilitarea lui Roller, susţinându-se că cel puţin parte din ideile sale erau valide şi chiar generoase. La fel au fost încercări de îndulcire a imaginii Anei Pauker, contemporana săracă şi cinstită a lui Roller, victimă a lui Stalin pe deasupra! Am citit asemenea articole, din păcate nu-mi amintesc autorii. Până acum nu ştiu să fi avut succes cu Pauker, dar mai e timp.

Din păcate, doar aici, în introducere nu am nimic a „cârti” despre lucrarea lui Iscru. În rest, felul său de a scrie istorie lasă de dorit. Dacă Boia distorsionează şi dezinformează, cum am arătat în numeroase articole anterioare, nici Iscru nu mi se pare că ar proceda altfel, doar că agenda e diferită.

Foloseşte o bibliografie bogată, dar trimiterile sunt vagi (trimite la lucrări în integralitatea lor) şi adesea în loc să citeze, mai degrabă povesteşte (la fel ca Boia în „De ce e România altfel?„). În privinţa unor pasaje din textul său, nu văd decât trei variante:

A. scrie considerând că publicul cititor este de o erudiţie ieşită din comun şi cunoaşte pe dinafară lucrările la care trimite, ceea ce mi se pare nerealist chiar şi dacă ar fi vorba de profesionişti;

B. consideră că se bucură de o credibilitate de care nimeni nu poate şi nu are dreptul de a se îndoi;

C. distorsionează.

Înţeleg – aşa mi s-a spus – că există o practică a marilor istorici de a nu-şi încărca lucrările cu trimiteri bibliografice şi citate, considerând că reputaţia proprie este garanţie suficientă pentru veridicitatea textului.

Cu toate acestea, nu ştiu dacă Iscru (sau Boia) au atâta credibilitate, mai ales când abordează probleme controversate şi sensibile din punct de vedere politic şi vin cu teorii revoluţionare. Când scrii despre astfel de probleme, cea mai corectă abordare mi se pare să ai o argumentaţie completă, pentru a nu lăsa loc la suspiciuni privind integritatea ştiinţifică.

Mi se pare de manual privind modul de operare al protocronismului felul în care Iscru ajunge să „demonstreze” că ştiinţa geto-dacilor, în speţă cronometria lor, ar fi stat la baza „calculării epocii creştine„, cum se exprimă el, sau mai bine explicat în articolul „Dionisie Exiguul – întemeietorul erei creştine” din Ziarul Lumina, este vorba de cronologia creştină – calcularea anilor de la Hristos şi stabilirea datelor sărbătorilor pascale:

„Aceste cercetări, observaţii şi concluzii pun în mod foarte serios problema legăturilor civilizaţiei geto-dace cu civilizaţiile anterioare, eneolitice şi neolitice, dar şi cu o prioritate ulterioară, daco-romană, în domeniul cronometriei, de importanţă mondială: calcularea epocii creştine – de la Hristos – de către învăţatul daco-roman, cuviosul Dionisie Exiguus (cel smerit) în deceniul 3 al sec. al VI-lea (v. 19 şi 30).

Astronomia fiind un summun al ştiinţei în antichitate, datele şi concluziile de mai sus pun în evidenţă, odată în plus, valenţele civilizaţiei geto-dace.”2

Observaţi mai sus ca trimiteri bibliografice „v. 19 şi 30„.

În lista bibliografică de la sfârşitul cărţii, descoperim că 19 înseamnă „Diaconescu, Mihail, Istorie şi valori, Ed. M.I., Bucureşti, 1994„, iar 30 înseamnă „Nestor – I.P.S. dr. Nestor Vornicescu, Mitropolitul Olteniei, Scrieri patristice în Biserica Ortodoxă Română până în sec. XVII, Craiova, 1983„.

Mihail Diaconescu este scriitor şi istoric literar, Nestor Vornicescu e teolog. 

Carevasăzică, această afirmaţie spectaculoasă, cum că cronologia creştină îşi are originile în cronometria dacică, adică mai pe înţelesul tuturor în calendarul şi astronomia dacică, este argumentată bibliografic cu scrierile unui romancier, critic şi istoric literar şi ale unui teolog! Niciun istoric!

De asemenea, mai citează în lucrare şi din Silvia Păun, arhitect.

Nu zic că aceşti oameni ar fi scris minciuni sau că au greşit, dar mi se pare insuficient, când emiţi teorii atât de spectaculoase, să expediezi argumentaţia cu un „v. 19 şi 30”, 19 şi 30 nefiind nici măcar istorici. Fără să citezi (a citat doar din Silvia Păun) şi să-i dai astfel şansa cititorului, dacă nu-i oferi surse cu credibilitate beton, măcar să-şi formeze o opinie proprie pe baza textului la care te raportezi (nu toţi avem timp liber la discreţie să umblăm din bibliotecă în bibliotecă – de exemplu 19 şi 30 le-am găsit în catalogul online al Bibliotecii Metropolitane Bucureşti numai la sediul central, respectiv la biblioteca Nicolae Iorga, la ambele fiindu-mi extrem de incomod să ajung).

În citatul de mai sus, Iscru îl prezintă scurt şi cuprinzător pe Dionisie Exiguul ca fiind daco-roman. (I)

În realitate, el apare în izvoarele scrise (Cassiodorus) ca scit.

Este adevărat că acest termen nu mai avea atunci (aproximativ 500 e.n.) un înţeles etnic ci se referea la originea sa din provincia Scitia Minor, denumirea antică a Dobrogei. Putem spune că Dionisie era, probabil, provenit din populaţia locală romanizată, deci probabil de origine geto-dacă.

Dar „probabil” nu-i totuna cu sigur, mai ales că Dobrogea a fost mereu un mozaic etnic.

Oricum, e un motiv suficient de mândrie că mediul monahal dobrogean din acea perioadă (sfârşitul sec. al V-lea e.n.) a putut da un învăţat de calibrul lui Dionisie Exiguul, indiferent de apartenenţa sa etnică, ceea ce confirmă că Dobrogea nu era tocmai o periferie înapoiată a Imperiului Bizantin, cum am putea crede.

O altă idee implicită din acelaşi paragraf citat este aceea că ştiinţa dacică a măsurării timpului a supravieţuit 4 secole de la cucerirea romană şi distrugerea Sarmisegetuzei Regia, până în vremea lui Dionisie Exiguul. (II)

Iscru implică în paragraful sus-citat ideea conservării cunoştinţelor dacice în materie de măsurare a timpului, deşi el însuşi o contrazice prin citatul pe care-l dă din articolul „Stonehenge – Sarmisegetusa. O comparaţie revelatoare” („Arhitectura”, an XXXVI (1988), nr. 5 (243)) de Silvia Păun:

„Distrugând sanctuarele de la Sarmisegetusa Regia şi exterminând pe preoţii astronomi daci, romanii au făcut să se piardă şi tradiţia dacică în măsurarea timpului, care ar fi putut fi de real folos dezvoltării astronomiei şi matematicii universale. Se poate spune că prin demersul lor violent au întrerupt progresele cronometriei (latura practică a astronomiei) pentru 13-14 secole, deoarece adoptarea de către ei a sistemului dacic ar fi făcut inutile ulterioarele sisteme de corecţii calendaristice”.3

Aşadar, Iscru se contrazice pe o singură pagină (pag. 41): tradiţia dacică a măsurării timpului, conform autoarei citate de el însuşi, nu putea să ajungă până la Dionisie Exiguul. Dar să trecem peste asta şi să mergem mai departe cu analiza.

Carevasăzică, avem în sens probabilistic două „evenimente” descrise mai sus: (I) şi (II).

Niciunul dintre ele nu este o certitudine, astfel încât putem spune că probabilitatea fiecăruia este subunitară. Trecem peste faptul că probabilitatea lui (II) tinde spre zero, după cum am arătat.

Cronometria dacică putea sta la baza cronologiei creştine (a inventării noţiunii de „anno domini”) doar dacă ambele „evenimente” se realizează, deci (I) dacă Dionisie Exiguul era într-adevăr daco-roman şi (II) dacă într-adevăr cronometria dacică a supravieţuit 4 secole după cucerirea romană, până la el.

Din câtă teorie a probabilităţilor mai ştiu, avem aici probabilitatea intersecţiei a două evenimente independente (I) şi (II), care se calculează ca produs al probabilităţilor individuale. Întrucât acestea sunt subunitare, probabilitatea intersecţiei evenimentelor este mai mică decât probabilitatea fiecărui eveniment în parte.

De exemplu, dacă sunt să zicem 75% şanse ca Dionisie să fi fost daco-roman şi 50% şanse ca ştiinţa dacică a măsurării timpului să fi ajuns până la el, şansele ca cronometria dacică să stea cu adevărat la baza sistemului „anno domini” sunt de 75% x 50% = 37,5%.

Din păcate, Iscru transformă această înlănţuire de ipoteze posibile într-o certitudine!
____________________________________
1G.D. Iscru, Geto-dacii, naţiunea matcă din Spaţiul Carpato-Danubo-Pontic, Casa de editură şi librărie „Nicolae Bălcescu”, Bucureşti, 1995, pp. 9-10
2G.D. Iscru, Geto-dacii, naţiunea matcă din Spaţiul Carpato-Danubo-Pontic, Casa de editură şi librărie „Nicolae Bălcescu”, Bucureşti, 1995, p. 41
3G.D. Iscru, Geto-dacii, naţiunea matcă din Spaţiul Carpato-Danubo-Pontic, Casa de editură şi librărie „Nicolae Bălcescu”, Bucureşti, 1995, pp. 40-41

Anunțuri

One response to “Dacomania în ştiinţă: cum ipotezele sunt prezentate drept certitudini de G.D. Iscru

  1. Pingback: Dacopatologie la G.D. Iscru: istoria cum i-ar fi plăcut să fie, nu cum a fost | BlogR Ikonoklast

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s