Dacopatologie la G.D. Iscru: istoria cum i-ar fi plăcut să fie, nu cum a fost

Am arătat într-un articol anterior cum istoricul G.D. Iscru, căzut din păcate în patima dacomaniei, prezintă nişte ipoteze, mai mult sau mai puţin credibile, drept certitudini.

Mai departe, analizându-i broşura „Geto-dacii, naţiunea-matcă din spaţiul carpato-danubo-pontic„, voi arăta modul în care această patimă întunecă integritatea ştiinţifică.

Iscru nu-mi pare un om rău intenţionat. El nu cred că are/a avut ceva de câştigat prin promovarea acestor teorii.  Nu face o industrie din asta ca Roxin, iar Soros nu dă bani pentru promovarea dacopatiei.

Aşadar, probabil e vorba doar de patima cauzată de naţionalism.

Nu cred că el ne minte. Cred că el SE minte. Mai întâi pe el însuşi, aliniind percepţia realităţii la aspiraţiile proprii privind trecutul pe care şi-ar fi dorit să-l avem. Apoi nouă ne spune adevărul, aşa cum s-a autosugestionat că ar fi.

Dealtfel, îi bănuiesc de acest gen de comportament pe majoritatea dacopaţilor, care nu sunt rău intenţionaţi. Ei îşi iubesc ţara. Doar că o iubesc până acolo încât nu mai disting adevărul de minciună. Alţii pur şi simplu vor să-şi fabrice origini nobile şi importanţă cosmică (doar în Bucegi e peştera energetică, sala proiecţiilor, din opera de ficţiune „Viitor cu cap de mort” semnată Radu Cinamar – un simplu roman, o ficţiune, care s-a transformat în delir colectiv, nu degeaba i se zice dacomanie).

Una dintre metodele folosite de Iscru (pe lângă prezentarea ipotezelor ca certitudini, după cum scriam mai sus) este „paraşutarea” informaţiei în text. Temerar. Fără reţineri. Hodorong-tronc! O aruncă din zbor şi trece mai departe.

Aşa de pildă, aflăm că unitatea culturii materiale (şi spirituale?)  implică şi unitatea de limbă:

„Oricum, şi în epoca Bronzului, continuând în epoca Fierului mai ales, societatea din amintitul spaţiu ne apare ca o unitate mai strânsă sub aspectul culturii materiale şi spirituale, ipso facto sub aspectul unităţii limbii, chiar dacă pentru acele timpuri îndepărtate limba nu ne este consemnată în vreun izvor. Logic, un etnos vorbea o limbă a lui. Limba face parte dintre fenomenele «duratelor lungi» şi chiar dacă unitatea limbii geto-dace ne este consemnată destul de târziu în izvoarele scrise, aceasta nu înseamnă, nu poate însemna că nu se vorbea cu mult timp înainte; evident, cu unele deosebiri regionale, dialectale chiar.”1

Sublinierile cu negru îi aparţin autorului. Cea cu roşu, mie, veţi vedea mai încolo de ce.

Îmi place tare acel „ipso facto” – implicit, înţeles de la sine. O sintagmă latinească şi demonstraţia-i gata. Te pui cu „ipso facto”?

Carevasăzică, unitatea culturii materiale şi spirituale implică unitatea limbii? Dacă avem cu toţii mall-uri, biserici gotice (mai ales în Ardeal la noi), castele şi televizoare fabricate de aceiaşi producători, şi noi şi englezii sau francezii, adică în bună măsură avem unitate de cultură materială şi spirituală, avem şi unitatea de limbă? Suntem un etnos? Zău?

În privinţa unităţii de cultură materială să zicem că sunt dovezi arheologice, dar spirituală? Cât poate aduce la lumină arheologia din cultura spirituală, afară poate de artele plastice şi eventual arhitectură? Mă rog, să zicem că vorbim despre decoraţiuni pe obiecte de uz gospodăresc, arme, haine şi harnaşament pentru că mult mai mult nu au avut dacii, dacă le-au avut şi pe-alea.

Muzică şi dans aveau, o ştim de la greci, probabil şi literatură orală, dar pe astea nu le-a adus la viaţă arheologia şi nu s-au păstrat.

Observaţi demonstraţia vechimii limbii unitare geto-dace: e consemnată târziu unitatea lingvistică, „dar asta nu înseamnă, nu poate însemna că nu se vorbea cu mult timp înainte„. Beton, cine-l poate contrazice? Nu avem niciun fel de dovezi, dar asta nu înseamnă, nu poate însemna că nu …

Iscru susţine monoteismul dacilor deşi el însuşi aminteşte despre relatarea lui Diodor din Sicilia privind-o pe zeiţa Hestia cu care Zamolxis ar fi intrat în legătură şi care i-a dat legile pentru poporul său, susţinând că, „după tradiţia geto-dacă, aceasta va fi fost o regină zeiţă.2

Viitorul anterior este utilizat de obicei de istorici pentru a „emana” fabulaţii, ipoteze personale cu totul nedemonstrate – îl foloseşte şi Hadrian Daicoviciu tot scriind despre daci, dar el precizează că este vorba despre o formă de ficţiune istorică, adică ne spune că descrie lucrurile cum bănuieşte/intuieşte că ar fi fost, dar nu are dovezi.

În „România literară” (nr. 16 din 2002), lingvista Rodica Zafiu critică utilizarea viitorului anterior, probabil fără să aibă habar despre broşura lui Iscru, în maniera următoare, care se potriveşte ca o mănuşă:

„Se întîmplă totuşi ca în limbajul jurnalistic actual să apară din cînd în cînd forme de viitor anterior: cu inerenta preţiozitate a formulării, adesea chiar în construcţii ambigue şi discutabile.”

Tot dna. Zafiu precizează că viitorul anterior este şi o formă de prezumtiv. Dar probabil mulţi cititori nu percep caracterul de prezumţie al construcţiei utilizând acest timp verbal, motiv pentru care şi este utilizat – pentru a formula o presupunere lăsând cititorului neavizat impresia de certitudine, de adevăr profund.

Iar Iscru presupune la viitorul anterior că Hestia ar fi fost o regină-zeiţă pentru a pune în acord atestarea documentară a unei alte zeităţi dacice pe lângă Zamolxis (de către Diodor din Sicilia sau Siculus) cu teoria sa privind zeificarea eroilor dacici (precum marii preoţi Deceneu, Comisicus, Zeuta)  pe modelul sfinţilor la creştini3 – la această tradiţie se referă mai sus. Zeiţa mentionată de Diodor „va fi fost” şi ea o regină zeificată şi gata: problema-i rezolvată!

Contrar celor vehiculate pe site-uri daciste, textul lui Diodor (Bibliotheca historica, 94.2) nu afirmă că Hestia ar fi fost o regină ci doar că a fost o zeiţă:

„Thus it is recorded that among the Arians Zathraustes claimed that the Good Spirit gave him his laws, among the people known as the Getae who represent themselves to be immortal Zalmoxis asserted the same of their common goddess Hestia, and among the Jews Moyses referred his laws to the god who is invoked as Iao. They all did this either because they believed that a conception which would help humanity was marvellous and wholly divine, or because they held that the common crowd would be more likely to obey the laws if their gaze were directed towards the majesty and power of those to whom their laws were ascribed.”

Iscru nu mentionează dar au mai avut şi zeiţa Bendis. Potrivit lui Hadrian Daicoviciu, care nu acceptă nici identitatea dintre Zamolxis şi Gebeleizis4, îl mai venerau şi pe Ares.

Iscru merge chiar mai departe la vale pe panta delirului naţionalist – mistic:

„Dar zeul lor, adevăratul lor zeu, Dumnezeul lor în fond (căci îl putem nume astfel), în afara căruia geto-dacii nu mai recunoşteau altul era (cum o spunea Herodot!) nu avea chip de om, nu fusese niciodată om, ei închipuindu-şi-l sub forma Cerului senin, a Infinitului, cel fără început şi fără sfârşit, creatorul ne creat. Acesta era esenţa şi simbolul dreptei credinţe a geto-dacilor, ortodoxia lor ancestrală, dreapta lor credinţă cu mult anterioară noii învăţături creştine – nu o rea credinţă, o «păgânătate»! – transmisă mai târziu românilor, care le-au fost urmaşi.”5

Fenomenal cum poate fanatismul naţionalist să distorsioneze judecata unui om, fie el şi istoric! Te lasă mască – dacii erau ortodocşi, înainte de Hristos! 

Uită că drept-credincioşii daci, care ne-au transmis ortodoxia, practicau sacrificiul uman – curat dreaptă credinţă, nu „păgânătate”! Plus că îşi ameninţau zeul cu săgeţi, îndreptate spre cer, pe furtună – o spune tot Herodot. 

Nu mai vorbim că, după unele surse precum Menandru sau Heraclid din Pont, drept-credincioşii noştri strămoşi erau şi poligami!

Are şi Herodot în Cartea a V-a din Istorii un text care-mi pare neclar atât în engleză, în forma găsită online, cât şi în română, în crestomaţia* alcătuită de Iscru. Despre tracii care locuiesc „mai sus de crestonai” scrie că sunt poligami, ba mai mult, că practică şi sacrificiul soţiei preferate la moartea soţului. Nu-mi e clar ce înseamnă „mai sus de crestonai”. Crestonia era în nordul Greciei actuale. Deci dacă „mai sus de” înseamnă pur şi simplu la nord de Crestonia, ar putea intra aici şi geţii, căci Herodot îi considera pe geţi un neam tracic şi se aflau la nord de Crestonia. Pe de altă parte, asta ar putea însemna şi vecinii cei mai apropiaţi ai crestonailor, spre nord (sau se referă la altitudine?).

Mai departe, Iscru reia şi mai explicit delirul creştinismului geto-dac:

„Între elementele din parc şi «Coloana infinitului» se interpune, ca un detaliu târziu, frumoasa Biserică a dreptei credinţe, ortodoxă adică, şi ea parcă răsărită din pământ şi legate de el prin rădăcini adânci. Ea ar putea reprezenta, ar putea simboliza «altoirea» noului creştinism pe creştinismul ancestral al geto-dacilor.”6

Revenind asupra limbii, Iscru reia demonstraţia prin afirmaţie a unităţii de limbă, pe modelul despre care am scris mai sus:

„Limba geto-dacilor, limba unică pe care izvoarele o surprind destul de târziu, a fost o realitate istorică  legată organic de etnosul acestor locuri. Într-o lume a naţiunilor nu se poate vorbi decât despre o unitate etno-lingvistică – temelie a oricărei naţiuni. Înainte de a fi surprinsă în izvoare limba unică a geto-dacilor, unitatea lor etnică şi unitatea culturii materiale sunt atestate de cercetări arheologice. Unitatea limbii este implicită!7

Exclamaţia din final nu este decât o repetare în română a sintagmei „ipso facto” pe care am ironizat-o mai sus. Nu mai vorbim că a descrie lumea antică drept o lume a naţiunilor mi se pare exagerat.

Nu neg existenţa naţiunilor în lumea antică: concepţia lui Lucian Boia potrivit căreia n-au existat naţiuni până la revoluţia franceză este marxistă. Au existat naţiuni şi naţionalisme şi în Antichitate, şi în Evul Mediu. Cel mai simplu mod pentru cititor de a verifica această afirmaţie este consultarea excelentului articol despre naţiune de pe wikipedia în engleză, articol cu bibliografie bogată.

Nu neg nici posibilitatea ca geto-dacii să fi reprezentat o naţiune, măcar după Burebista, deşi sunt opinii că ei nu erau decât tracii de pe actualul teritoriu al României (dacii în Banat şi Ardeal, geţii în Muntenia, Dobrogea şi Moldova). Dealtfel, Herodot spune clar că geţii erau traci.

Totuşi: pe vremea geto-dacilor, o lume a naţiunilor? Pare o exagerare: mai degrabă, o lume a triburilor!

Mai departe, Iscru cade în păcatul uriaş al dacopaţilor: negarea romanizării!

Şi în ce manieră:

„(…) urmând teza încă dominantă în istorigrafia noastră, aceea a «descendenţei» limbii române din limba latină, aceasta din urmă fiind considerată mai veche şi diferită de limba geto-dacilor, ar trebui să-i considerăm pe aceştia ca pe un unicat în istorie, «excepţia de la regulă»: un popor întreg, o mare natiune a antichităţii, pe un spaţiu atât de întins şi frământat, pur şi simplu, la un moment dat, şi-a abandonat limba vorbită de peste 10 (zece) secole!8

Am arătat pe larg în articolul „Dacomania nu salvează România, ci teoria Roesleriană” falsitatea acestor argumente.

Dacii nu au fost nicio excepţie de la regulă, deoarece nu există regula, este o invenţie. Dacă geto-dacii nu s-au romanizat, iar noi suntem urmaşii lor, de ce ne numim români? De ce un neam care a fost doar cucerit de romani, fără a se fi romanizat, şi-ar fi schimbat numele după acela al cuceritorilor, după ce aceştia s-au retras?

Dacă geto-dacii nu puteau să-şi abandonze limba „dintr-o dată” (nu a fost dintr-o dată!), ce s-a întâmplat cu geto-dacii din afara teritoriului României? Că erau daci şi în Galiţia, şi în Panonia. În Bulgaria erau tracii înrudiţi. Unde sunt vorbitorii de tracă din Bulgaria?

La fel, unde sunt galii? În cel mai puternic centru celtic, Galia, actuala Franţă, ei au dispărut: bretona e adusă de emigranţi din Britania, nu provine din limba galică vorbită pe continent şi oricum era vorbita doar în Bretania.

Am scris mai sus că cele 10 secole de limbă geto-dacă sunt o simplă ipoteză, singura dovadă invocată de autor fiind aceea că limba face parte dintre fenomenele „duratelor lungi”.

Sugestia din citatul de mai sus este caracterul eronat al tezei conform căreia latina ar fi mai veche şi diferită de geto-dacă. Ţine de delirul dacist conform căruia dacii şi romanii vorbeau aceeaşi limbă sau limbi apropiate, eventual latina trăgându-se din dacă.

Iscru e totuşi istoric: doar sugerează, nu îndrăzneşte să afirme, iar în finalul lucrării revine oarecum asupra afirmaţiilor dacopate şi precizează că, totuşi, n-a exclus romanizarea „în limite rezonabile”9

Şi totuşi, cum să îndrazneşti aşa o sugestie, când tu însuţi incluzi în crestomaţia din finalul lucrării fragmente din Ovidiu în care poetul precizează, clar ca lumina zilei, că limba localnicilor geto-daci şi limba latină nu erau doar distincte, ci neinteligible reciproc?

Cum mai îndrăznesc dacopaţii să sugereze că Traian nu avea nevoie de translator pentru a vorbi cu dacii (ceea ce am arătat aici că NU rezultă din scenele reprezentate pe Columnă), când avem poeziile lui Ovidiu:

Nu mă pot înţelege la vorbă cu sălbaticii de aici

„În jurul meu glăsuiesc numai graiuri tracice şi scitice”

„Nu e însă nimeni pe aici căruia să-i recit poeziile mele;
Nimeni care să asculte cu urechile lui vorbe latineşti

„Ţinutul acesta se află sub polul cel îngheţat
Nu mă chinuieşte atât clima mereu friguroasă
şi pământul veşnic ars din pricina gerului alb,
nici faptul că barbarii nu cunosc limba latină
iar limba greacă a fost învinsă de limba getică.”

„Eu sunt aici barbarul, căci nu sunt înţeles de nimeni:
când aud vorbe latineşti, geţii râd prosteşte.

Eu însumi am impresia că m-am dezvăţat de limba latină;
căci am învăţat să vorbesc limba getică şi sarmatică.10

Toată această abundenţă de dovezi incontestabile că latina şi limba vorbită de geţii din Dobrogea erau limbi distincte şi câtuşi de puţin reciproc inteligibile, nu-i tulbură pe dacopaţi. Ei adoptă cea mai sigură soluţie – politica struţului: le ignoră!

Aşadar, dragi compatrioţi dacopaţi, dacă nu acceptaţi că geto-dacii s-au romanizat, având în vedere dovezile incontestabile că nu vorbeau aceeaşi limbă sau o limbă asemănătoare cu latina, nu vă rămâne decât o singură concluzie: geto-dacii nu sunt strămoşii noştri!

Personal, nu cred asta: eu cred că cei de pe teritoriul fostei Dacii romane, precum şi cei din Muntenia cucerită ulterior de Constantin cel Mare şi aflată sub influenţa bizantină (romană) până la aşezarea slavilor în Balcani, s-au romanizat!

După ce, contrazicând corpul lucrării, în ultimele rânduri ale acesteia, dl. Iscru concede că romanizarea totuşi a avut loc, fie şi „în limite rezonabile”, cum am arătat mai sus, în postfaţă o ia de la capăt. Vorba lui Reagan: there he goes again!

De data asta, prezintă activitatea fructuoasă a lui Gheorghe Gabriel, prezentat ca principal animator al Societăţii ştiinţifice „Getica”, societate care a editat revista „Getica”. Dar dl. Gheorghe Gabriel este inginer, absolvent de petrol şi gaze Ploieşti! 🙂

De la înălţimea calificării sale de inginer petrolist, dl. Gheorghe Gabriel susţine o teză revoluţionară:

„Pornind de aici, ca şi de la cazul mai concret al studierii francezei vechi, dl. Gh. G. lansează o ipoteză nouă, chiar din titlul unui studiu: româna străveche = indo-europeana comună.” (…)

În fond, dl. Gh. G. îşi focalizează întreaga discuţie pe neputinţa romanizării prin limbă a geto-dacilor în timpul stăpânirii romane asupra unei părţi a Spaţiului dacic. Pe baza argumentelor aduse deja de autor se degajă puternic concluzia privind întâietatea etno-lingvistică a Spaţiului dacic faţă de idiomurile din Peninsula Italică.” (…)

Se poate, mai degrabă, vorbi – continuă dl. Gh. G. – despre o dacizare a Italiei, căci pe la 1400-1000 î.e.n., după ce în spaţiul dacic înflorise civilizaţia bronzului şi se trecea la «vârsta fierului», priscii latini* abia pătrundeau în Italia, în valuri succesive, venind de la Dunărea de jos, aducând cu ei limba din care se va compune mai târziu latina clasică.11
___________
*protolatini

Despre scrierea geto-dacică, Iscru are o demonstraţie în spiritul celor de mai sus. La fel ca şi în cazul limbii, scrierea geto-dacică, având un strămoş mai bătrân decât Sumerul în tăbliţele de la Tărtăria, pare să fi dispărut fără urmă, iar această dispariţie, ca şi aceea a limbii, se înscrie în rândul fenomenelor „de necrezut”: 

„Tăbliţele de la Tărtăria, descoperite în 1961, pun la modul foarte serios problema  unei scrieri locale în spatiul geto-dac, o scriere mult mai veche decât cea sumeriană (…) Să se fi pierdut, ulteriori, tradiţia unei scrisori (sic!) locale şi geto-dacii să fi acceptat cu atâta uşurinţă alfabetele vecinilor? De necrezut! Desigur, ne trebuie dovezi. Monumente de limbă, de scriere, de alfabet. Până atunci însă, ipotetic şi logic cel puţin – considerăm noi – trebuie admisă scrierea proprie la geto-daci.12

În lumea antică, numeroase popoare au produs lucruri de necrezut, unele declarate minuni ale lumii antice. La strămoşii noştri daco-geţi însă, lacunele sunt de necrezut.

Nu avem niciun fel de dovezi că au avut scriere proprie, dar logic trebuie să admitem că au avut! După logica dacopată, poate.

Dacă ne uităm la vechimea care le este atribuită şi la apartenenţa la cultura Turdaș-Vinča,, constatăm cu usurinţă că tăbliţele de la Tărtăria au fost produse de o populatie pre-indoeuropeană, conform chiar Marijei Gimbutas, atât de apreciată de dacopaţi. Deci, tăbliţele nu au fost produse de strămoşi ai dacilor, existând o discontinuitate clară de cultură materială şi spirituală, constatată arheologic, între autorii tăbliţelor şi geto-daci, care erau indo-europeni (dealtfel, şi câteva mii de ani distanţă!).

Dar dacomaniacii utilizează selectiv argumentul unităţii de cultură materială şi spirituală, pe care am văzut-o mai sus invocată pentru a demonstra unitatea de limbă. Dar când unitatea lipseşte şi apare discontinuitatea, ne facem că nu vedem şi atribuim tăbliţele de la Tărtăria tot … dacilor.

Pe lângă cele de mai sus, Iscru comite o eroare regretabilă pentru un istoric: declară Dacia ultimul teritoriu cucerit de romani!13 În realitate, după cucerirea Daciei, Traian a mai cucerit Armenia, Mesopotamia şi Nabatea.

Mesopotamia nu a fost cucerire durabilă, Armenia a tot schimbat stăpânii, însă Nabatea a fost păstrată timp de secole, inclusiv în perioada bizantină.

________________________
1G.D. Iscru, Geto-dacii, naţiunea-matcă din spaţiul carpato-danubo-pontic, ed. Casa de editură şi librărie «Nicolae Bălcescu», Bucureşti, 1995, p. 21
2Ibidem, p. 28
3Ibidem, pp. 35-36
4Hadrian Daicoviciu, Dacii, Editura pentru literatură, s.l., 1968, pp. 194-196
5G.D. Iscru, Geto-dacii, naţiunea-matcă din spaţiul carpato-danubo-pontic, ed. Casa de editură şi librărie «Nicolae Bălcescu», Bucureşti, 1995, p. 36
6Ibidem, p. 49
*culegere de texte
7Ibidem, p. 41
8Ibidem
9Ibidem, p. 84
10Ibidem, pp. 103-105
11Ibidem, pp. 146-148
12Ibidem, p. 42
13Ibidem, p. 71

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s